Cartea Străduinţei începe ca un jurnal care se ridică peste factologia măruntă şi îngustimea subiectivităţii: când şi când se pot ghici unele date biografice, dar în esenţă accentul cade pe experienţele, întâlnirile, confruntările şi schimbările de perspectivă pe care le-a prilejuit traseul emigraţiei mele în Israel.

Cartea Străduinţei nu este un eseu: departe de a fi abstracte, reflecţiile care apar în Cartea Străduinţei sunt legate de situaţii şi personaje concrete, percepute adeseori metaforic.

O carte de acest tip ajunge să fie publicată dacă autorul ei este o persoană de suprafaţă, dacă se referă la personaje notorii sau dacă subiectele pe care le atinge sunt de mare actualitate. Nu corespund niciuneia dintre condiţiile enunţate. Nu-i de mirare că aud uneori parcă un susur, un tors, sau mai degrabă un gâfâit. Este glasul meu sufocat care răzbate din Cartea Străduinţei – micul meu sarcofag.

Străduinţa enunţată în titlul cărţii mele nu se referă la tenacitatea sau încăpăţânarea autorilor care se silesc să scrie cu orice preţ. Este vorba de strădania de a-mi păstra mintea trează şi a ţine piept încercărilor; o carte concepută ca un fortifiant şi ca un reazem. A devenit treptat substitutul unui grup de suport care-mi lipsea, o ferestruică spre lume, o introspecţie severă, un mod de a-mi reforma comportarea şi a-mi defini scara valorilor, o respiraţie adâncă, un carnet de scriitor şi un laborator literar.