Succesul de care s a bucurat cartea de faţă în Elveţia este neobişnuit în zilele noastre pentru o operă literară. Din 2001, anul apariţiei, până în prezent s au succedat mai multe tiraje, iar în aprilie 2010 a fost lansată o nouă ediţie, de popularizare, pentru colecţia „livre de poche”, mai precis pentru Aire albastru, deoarece cărţile din colecţie au coperta albastră. Cartea a fost bine primită nu numai de cititori, dar şi de critica literară. Prefaţa semnată de Maurice Born şi recenzia jurnalistului Jean Bernard Vuillème sunt remarcabile şi caracterizatoare. Toate acestea ne au încurajat să prezentăm această carte şi cititorilor români de literatură.
Cuvintele mele se prezintă ca un joc original, grav cu vorbele bine alese, în îmbinări deseori neaşteptate, care dă viaţă, într o manieră diferită, unor evocări cunoscute adesea din alte scrieri ale autoarei. Apelul obsedant la o memorie afectivă bogată, împletită cu elemente de vis şi de inconştient dau scrierii un caracter de fugă, de încercare de a opri un prezent din trecut, de a suspenda timpul, într o muzicalitate lingvistică diferită de cea a altor opere. Evocările se succed într o ordine cronologică întâmplătoare având ca punct de plecare un eveniment real din copilărie (Casa Doamnei Babey, Cheia), de la maturitate (Cuvintele mele), şi din nou din obsedanta copilărie (Am un salon de vânzare) etc. Faptul real declanşează o dantelărie de imagini din alte sfere şi uneori din alte fragmente temporale. Impulsul evocărilor poate fi pur şi simplu un obiect, aparent fără mare importanţă, cum ar fi un sertar multă vreme închis, o veche maşină de gătit, nişte fructe, nişte manşete albe etc. Aceste legături directe cu realitatea se transformă în probleme existenţiale grave. Dar temele preferate rămân aceleaşi ca în romane: copilăria fără mamă, prieteniile şi dragostea imposibilă la plural, problemele vârstei a treia, vacanţele din locuri îndepărtate etc.
Conform dorinţei şi talentului scriitoricesc al autoarei, nuvelele din Cuvintele mele pot fi clasificate în evocări, în scrieri de căutare a identităţii şi în texte nostalgice.
Autoarea ne atrage treptat şi delicat în lumea ei, din dorinţa i nelimitată de a împărtăşi cuiva problemele ei proprii sau ale lumii care o înconjoară. Ideea „partajului” străbate ca un fir roşu întreaga i operă, iar amintirea timpului când avea cu cine să şi împartă viaţa spirituală, umbreşte perioada absenţei acestei posibilităţi, căreia autoarea îi conferă o constantă tragică. Frământările tipice acestei perioade cer să fie scoase la lumină, să fie declarate deschis, să se concretizeze în cuvinte ca să existe certitudinea existenţei lor. Iar partea pozitivă a relatărilor scriitoarei constă tocmai în forţa de a privi cu alţi ochi, în mod detaşat uneori, amănuntele din trecut pentru a l readuce la viaţă.
Francoise Choquard este permanent preocupată în „cuvintele sale” de ideea prezenţei prin absenţă, prin păstrarea cvasiintegrală a ceea ce se crede dispărut. Autoarea dă o şansă neaşteptată absenţei, pe care o socoteşte plină de făgăduieli, căci închide în ea prezenţa virtuală.
Vârsta şi experienţa o fac maestra descrierilor unui prag care duce spre un anumit fel de moarte, în care mintea îşi alterează proprietăţile, iar amnezia iremediabilă nu mai oferă şansa revenirii. Numai scrisul conferă lucrurilor certitudinea că au fost trăite. Nuvelele din volum pot fi socotite în acelaşi timp fragmente de cronică personală care adună fapte şi întâmplări, privite dintr o altă perspectivă, nu lipsită de umorul existenţial al trecerii prin lume, şi relatate altcumva în romanele sale.
Scriindu şi cronica la persoana I, autoarea îşi asumă întru totul veridicitatea celor relatate şi se plasează într un prezent numai al ei, cu toată autoritatea masculină exercitată asupra i de a lungul timpului.
Personajele sale literare privilegiate sunt femeile a căror existenţă se află la o răspântie. Multe dintre ele manifestă o ciudată tulburare mentală care le determină să trăiască şi să acţioneze înafara normei.
Nu şi creează structuri preconcepute, deşi criticii sunt de acord că romanele sale sunt bine structurate, artă împrumutată din lungile sale perioade de studiu al pianului.
Modul de exprimare este ieşit din tiparele comune, spărgând fraza acolo unde nu te aştepţi, cu explicaţii adesea pline de umor sau chiar confuze, pentru că autoarea ştie bine să mimeze confuzia şi chiar delirul: „La drept vorbind, şi pentru că mi place confuzia, sunt într al nouălea cer cu această pâclă care persistă în capul meu, acest du te vino care mă face să mi schimb părerile”.
Stilul scriitoarei în această culegere de nuvele nu este lipsit de lirism, dar nici de umor, el oscilează adesea între sobrietate (academism, preţiozitate) şi joacă, ultima fiind redată prin formule rimate, adesea golite de sens: „Iute ochelari, pe reţete mari, pe bicicletă apari, pui fără vorbă mai multă ciorbă, în mirosuri şi gusturi, prieteni poftiţi să vină la cină – fără cristal sau servici de bal, asta ştie bine oricine!”

Traducere din franceză, note şi prefaţă de Magdalena Popescu-Marin