în manifestul „Literatura subiectivă transdisciplinară”, Constantin Abăluţă propune arta redactării textului ca rezultantă imprevizibilă a „forţelor creatoare aflate dinlăuntrul nostru.” Revendicându-şi precursori iluştri precum Boris Vian, Richard Brautigan şi Gellu Naum, autorul descrie tehnica fotografierii acestui dicteu interior: „Mă aşezam în faţa clavierului şi începeam să pianotez fără să mă gândesc la nimic. (...). Ieşeau unul după altul, fragmente dintr-o carte relativ închegată de care conştientul meu n-avea habar. Pe parcurs fragmentele îşi găseau noi legături între ele, îşi alegeau temele intrinseci, stilul iniţial se adâncea, se perfecţiona. Totul se lucra de la sine. Eu eram doar un spectator avizat”. Aceasta pare să fi fost tehnica redactării volumului întâmplări imaginare pe străzile Bucureştiului, un soi de ghid al străzilor, în care dispunerea lor în ordine alfabetică ar puteea să creeze, la o adică, impresia de rigoare şi studiu ştiinţific. Dacă această cartografiere în cuvinte s-ar desfăşura pe suprafaţa plană a unei hărţi reale, ca-ntr-o abreviere metaforică a realităţii, fără-ndoială că Bucureştiul închipuit de Constantin Abăluţă ni s-ar înfăţişa în luminile şi penumbrele unei hărţi medievale.