Pata-Tata. Şah nu este o carte de critică literară, nu este un experiment critificţional hibrid, nu este nici o ficţiune pură, ci este, în cel mai autentic sens pe care îl permite literatura astăzi, confesiunea unei sensibilităţi „bântuite”. Despre paginile care îşi întind umbrele prelungi asupra propriei vieţi şi despre absenţele care se strecoară imperceptibil din autobiografic în cărţile pe care le citeşte, Diana Adamek scrie într-o tonalitate silenţioasă, hipnotică, cu talentul incontestabil al unui romancier. Evitând convenţiile obosite ale textualismului, sau problematizările conceptuale ale teoriei literare, Pata-Tata. Şah este romanul unei credinţe poetice care configurează deopotrivă spaţiul clipei vii şi cel al memoriei livreşti în liniile de forţă ale unei vibraţii pasionale. între cărţile româneşti ale primului deceniu, acest eseu confesiv al Dianei Adamek rămâne cea mai pătimaşă şi mai provocatoare mărturie de credinţă a unui cititor avizat, şi, după cum avea să se dovedească câţiva ani mai târziu, a unui excepţional prozator.

Ovidiu Mircean