La 18 martie 2011, Marea Cameră a Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) a adoptat una din hotărârile cele mai încărcate cu miză din istoria sa: răsturnarea opiniei Camerei secunde ce stabilise la 3 noiembrie 2009 încălcarea de statul italian a dreptului la instruire (art. 2 al Protocolului nr. 1) şi a libertăţii de gândire, de conştiinţă şi de religie (art. 9) garantate de Convenţia europeană a drepturilor omului – cauza Lautsi c. Italia.

Dna Soile Lautsi trimisese o plângere CEDO, întrucât cei doi copii minori ai săi frecventau o şcoală publică din Abano Terme unde, cum se întâmplă şi în celelalte instituţii de învăţământ italiene, erau expuse crucifixe. Dna Soile Lautsi considerase practica contrară principiului laic în care dorea să-şi educe fiii.

Argumentele Camerei secunde la care achiesaseră toţi cei şapte judecători europeni, păreau clare şi dificil de contestat: obligaţia de neutralitate şi de imparţialitate a statului reprezintă o garanţie a pluralismului; prezenţa crucifixului îi face pe elevi să se simtă educaţi într-un mediu şcolar marcat de o religie specifică; când statul exprimă o credinţă, elevii nu se pot desprinde de contextul în care sunt ţinuţi, sau dacă se detaşează de acest context, trebuie să accepte un sacrificiu şi eforturi disproporţionate; statului îi revine obligaţia neutralităţii confesionale în cadrul educaţiei publice şi să asigure elevilor o atmosferă favorabilă dezvoltării gândirii lor critice; expunerea obligatorie a unui simbol care aparţine unei confesiuni determinate, în special în sălile de clasă, restrânge dreptul părinţilor de a-şi educa copiii potrivit convingerilor proprii, precum şi dreptul copiilor şcolarizaţi de a crede sau de a nu crede. în concluzie: afişarea crucifixelor în instituţii de învăţământ publice este incompatibilă cu obligaţia statului de a respecta neutralitatea.

E adevărat, în acelaşi timp, că reacţiile la hotărârea Camerei secunde au fost de o vehemenţă neobişnuită. Mobilizarea internaţională a făcut evidentă încadrarea contestaţiei în categoria prevăzută de art. 43 alin. (2) al Convenţiei europene a drepturilor omului: cauza ridică o problemă gravă cu caracter general. De altfel, 33 de membri ai parlamentului European acţionând în grup şi 10 organizaţii neguvernamentale au primit dreptul să aibă intervenţii scrise în cauză; guvernele Armeniei, Bulgariei, Ciprului, Federaţiei Ruse, Greciei, Lituaniei, Maltei, Monaco-ului, României şi Republicii San Marino au beneficiat şi de susţinerea orală, în şedinţa publică desfăşurată la 30 iunie 2010.

Sunt de reţinut, în acest context, argumentele „decisive” ale Marii Camere care a hotărât, cu 15 voturi la două, că statul italian „nu a încălcat art. 2 al Protocolului nr. 1 şi că nu există vreo chestiune separată ridicată de aplicarea art. 9 al Convenţiei. Iată, pe scurt, câteva principale susţineri ale Marii Camere.

Mai întâi, Curtea a simplificat cauza, arătând că, în raport cu problematica aplicării art. 9 al Convenţiei, art. 2 al Protocolului nr. 1 are statut de lex specialis; drept urmare, Marea Curte se va concentra asupra eventualităţii încălcării acestuia. Mai precis, a luat în discuţie dacă prezenţa crucifixelor în şcolile publice italiene respectă dreptul părinţilor de a asigura copiilor lor o educaţie conformă cu convingerile lor religioase şi filozofice.

Curtea a făcut observaţia că termenul „respect” din enunţul anterior nu înseamnă totuşi că părinţii pot cere statului să asigure pentru copii o anumită formă de educaţie. Formatul şi curricula intră în competenţa statelor contractante, iar Curtea nu are a se pronunţa asupra acestor chestiuni. în particular, nu e în situaţia să prevină statele de introducerea în educaţie a unor chestiuni de ordin religios ori filozofic. în acelaşi timp, având în vedere necesitatea salvării pluralismului educaţional, se impune ca informaţia din curricula să aibă un caracter obiectiv, critic şi pluralist, compatibilă cu dezvoltarea gândirii critice a copiilor şi eliminarea oricărei forme de prozelitism.

Susţinând că organizarea mediului şcolar intră în competenţa autorităţilor publice, Curtea a recunoscut că aceasta trebuie raportată la exigenţele Convenţiei europene. Judecătorii europeni iau în considerare că crucifixele sunt, dincolo de alte consideraţii, un simbol religios. Deşi nu deţine dovezi privind impactul simbolurilor religioase din clase asupra copiilor, totuşi Curtea recunoaşte că dna Lautsi poate vedea în acestea o încălcare de către stat a educării copiilor în conformitate cu propriile convingeri filozofice. Dar, enunţă un pasaj esenţial, percepţia subiectivă a reclamantului nu este suficientă pentru a dovedi încălcarea art. 2 al Protocolului nr. 1.

Marea Cameră a simţit necesar să arate şi cum interpretează problematica tradiţiei raportată la educaţie. Deşi măsura în care statul hotărăşte dacă o tradiţie este perpetuată sau nu intră în marja de apreciere a statului, Curtea a subliniat că referirea la tradiţie nu poate elibera statele de obligaţia lor de a respecta drepturile şi libertăţile fundamentale. Deşi ideea că prezenţa crucifixelor în şcolile publice intră în marja de apreciere a statului italian ar fi sprijinită de faptul că nu există un consens, în această problemă, între ţările Consiliului Europei, ea necesită şi evaluarea dacă nu cumva limitele acestei marje au fost depăşite prin transformarea crucifixelor într-un act de îndoctrinare.

Or, susţine Curtea în acest punct esenţial, „un crucifix aflat pe un perete este în mod esenţial un simbol pasiv” care „nu poate avea o influenţă asupra copiilor comparabilă cu aceea a unui discurs didactic ori participarea la activităţi religioase” (§72). Marea Cameră contrazice, sub acest aspect, interpretarea Camerei secunde în cauza Lautsi c. Italia care vorbea despre un „impact semnificativ” asupra elevilor. Evaluarea „impactului” în cazul Lautsi c. Italiei trebuie să aibă în vedere următorul context: (1) prezenţa crucifixelor nu este asociată cu studiul obligatoriu al creştinismului; (2) Italia păstrează un mediu şcolar deschis altor manifestări religioase (precum purtarea voalului islamic); (3) nu există dovezi privind intoleranţa faţă de alte credinţe religioase; (4) prezenţa crucifixului nu poate fi asociată cu utilizarea unor practici educaţionale cu tendinţe prozelite. „în sfârşit”, enunţă Marea Cameră ultimul său argument, „[doamna Lautsi] a păstrat dreptul său ca părinte de a-şi ilumina şi sfătui copiii, de a îşi exercita rolul de educator şi de îndrumător în concordanţă cu propriile concepţii filozofice. (§75)”

în concluzie, esenţa argumentaţiei pe care îşi sprijină Marea Cameră hotărârea sa ar reveni la faptul că crucifixele sunt un simbol religios pasiv, expus pe pereţii şcolilor publice într-un context tolerant cu alte credinţe şi neasociat cu practici religioase având scopuri prozelite. Subliniem aceste detalii ale argumentării, căci ele arată diferenţe importante între „cazul crucifixelor” şi „cazul icoanelor”. Plângerea pe care a trimis-o profesorul Emil Moise cu referire la prezenţa icoanele în instituţiile de învăţământ din România ar putea duce, din aceste motive, la o hotărâre diferită a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

NRDO