Cartea aceasta s-a nãscut dintr-o privire. A bãrbatului care, cu câteva luni în urmã, se oprea în fata standului Editurii Cununi de stele, îmbrãtisa în gând cãrtile Amitei Bhose si apoi, cu o sperantã un pic adumbritã de cãutarea îndelungatã, întreba: "Aveti vreo carte a lui Sergiu Al-George?". Stia cã oficial existã doar cele trei cãrti fundamentale, în posesia cãrora se afla, citise si cartea "Socul amintirilor" a sotiei indianistului, Dorina Al-George dar, cred eu, presimtea cã ar mai fi ceva, ceva nedefinit, legat de numele spre care îl purtaserã pasii: Amita Bhose. Privirea lui era atât de deznãdãjduitã, cã am avut impresia cã însãsi existenta lui depinde de acea carte nescrisã, negãsitã încã.
Si atunci, urmãrindu-l îndepãrtându-se, am înteles cã, de fapt, venise momentul sã reunesc într-o carte tot ce a scris Amita Bhose despre Sergiu Al-George. Nu a fost greu, pentru cã domnia-sa a pãstrat, cu grijã, articolele scrise despre bunul sãu prieten, articolele altora despre Al-George, nu multe, si si acelea postrevolutionare, cãci înainte de 1989 putini se încumetau sã-l pomeneascã; printre acestea, convorbirile lui Nicolae Steinhardt cu Al-George, publicate în Convorbiri literare în serial; pânã si tãieturile din ziare care anuntau plecarea indianistului din aceastã lume. Le-am structurat cronologic - ca si scrisorile, recenziile - însã am ales spre întâmpinarea cititorilor amplul articol Ultimul drum al lui Sergiu Al-George apãrut postum, în noiembrie 1992, în Literatorul. Ca prefatã mi s-a pãrut potrivit textul Dorinei Al-George, în mare parte inedit, cãci nu l-am regãsit decât ca primã parte, drept postfatã la Bhagavad-gita, publicatã de Editura Informatia, în 1992, si la care Amita Bhose face referire în articolul La reeditarea Bhagavad-gītei. Textul Dorinei Al-George l-am dactilografiat în 1991 la masina de scris a lui Didi - asa îi spuneam noi, studentii, profesoarei noastre, Amita Bhose, Didi însemnând "sorã mai mare în bengali"- si se aflã în arhiva domniei sale, cu mici însemnãri ale sale pe margine, cu creionul.

Volumul reuneste articolele, studiile, recenziile cãrtilor lui Sergiu Al-George, traducerea conferintei pe care acesta a sustinut-o la al V-lea Congres International de sanscritã de la Banares, însotitã de note ample ale traducãtoarei (Amita Bhose), prezentãrile operei lui Al-George fãcute de autoare la Ambasada Indiei, Ramakrishna Mission din Calcutta, scrisori inedite ale Amitei Bhose în care pleda pentru traducerea operei lui Al-George. De cercetãm bibliografia sanscritologului pânã la moartea Amitei Bhose, 1992, singurele traduceri, recenzii, interviuri, articole despre Sergiu Al-George sunt cele realizate de domnia-sa. Dincolo de valoarea stiintificã, aceastã carte fiind singura care analizeazã si prezintã, din punctul de vedere al unui alt mare specialist în cultura indianã, activitatea de sanscritolog a lui Al-George, volumul are si valoare memoralisticã, deoarece îl cunoastem si pe omul Al-George, cel ce se aseza în bancã, alãturi de studenti.

Intitulatã Sergiu Al-George vãzut de noi, indienii, cartea s-ar putea numi la fel de bine Sergiu Al-George vãzut de noi, românii. Deoarece Didi "a iubit tara noastrã poate mai mult decât multi români si a slujit-o cu inteligenta si condeiul ei" (Zoe Dumitrescu-Busulenga); a trãit si a murit în România din dragoste pentru opera eminescianã, a creat, de una singurã, o punte de legãturã între cultura românã si cea indianã. într-un interviu, Amita Bhose se întreba în ce categorie o va situa o istorie a eminescologiei române si strãine' în cea a exegetilor români sau strãini? Rãspunsul ni l-a dat doamna Zoe Dumitrescu Busulenga mai sus, în postfata cãrtii Eminescu si India, apãrutã la Editura Cununi de stele (2009, 2011). Cât despre Sergiu Al-George, acesta va fi perceput de indienii care l-au cunoscut ca având "aceeaºi structurã mentalã ca ºi sanscritologii indieni; altfel n-ar fi putut sã înþeleagã spiritualitatea indianã în propria-i perspectivã." Didi îl si numeste "indo-român" si "fiu spiritual al Indiei". Si totusi, fiul spiritual al Indiei a vizitat India târziu, o avea însã în suflet.
Marele specialist al lingvisticii sanscrite, precum si al culturii indiene vechi, Sergiu Al-George avea sã-i mãrturiseascã lui Nicolae Steinhardt, în detentie fiind: "Spre deosebire de Mircea Eliade n-am fost în India. Tara aceasta pe care nu o cunosc o port în inima si-n minte. O vãd scãldatã în azurul întelepciunii si rouratã de smerenie." Pentru el, "India este o a doua patrie". Poate si de aceea s-a apropiat de Amita Bhose, cea care fãcuse drumul în sens invers, din India spre România unde-si aflase domnia-sa a doua patrie. S-au regãsit întru Eminescu, Brâncusi, Blaga. Ca si Al-George, Amita Bhose avea sã sustinã si sã demonstreze ideea "Eminescu a cunoscut filologia si filosofia indianã "mai mult decât marii sãi exegeti au fost dispusi sã creadã". La îndemnul lui Al-George, Amita Bhose a tradus Iona lui Marin Sorescu în bengali, limba lui Tagore. "îi datorez interpretarea piesei ca un sacrificiu de sine -atmanyajna - (nota Amita Bhose), asa cum a spus dumnealui în sanscritã."
Un sacrificiu de sine a fost viata lui Al-George, desi nu l-a vãzut astfel. Nicolae Steinhardt, în scrisoarea ce însoteste textul Convorbirilor, îl prezintã în acesti termeni: "medic si orientalist, mi-a fost coleg de detentie si - îndrãznesc a spune - prieten. Un om admirabil. Textul meu reprezintã amintiri si convorbiri libere despre subiecte foarte diferite (artã, medicinã, drumetie, literaturã, eticã') cu omul acesta de mare valoare, tinutã si culturã."
Mircea Eliade, în singurul articol publicat în 40 de ani în periodicele românesti afirmã, despre Al-George cã "A fost, fãrã îndoialã, cel mai înzestrat si cel mai creator indianist român". Regretã cã doar câteva dintre studiile acestuia sunt publicate în revistele strãine de orientalisticã. Totodatã îsi exprimã speranta cã ultima sa carte - Arhaic si universal: India în constiinta culturalã româneascã - va fi tradusã, deoarece ilustreazã "o nouã metodã comparativã pentru cercetarea si întelegerea creatiilor civilizatiilor traditionale". E ceea ce a sustinut mereu Amita Bhose - traducerea într-o limbã de circulatie internationalã a cãrtilor si studiilor lui Sergiu Al-George, pentru ca tot mai multi specialisti, inclusiv cei indieni, sã poatã avea acces la exegezele acestui mare savant. Arhaic si universal, cel putin, "va servi criticii contemporane indiene ca model desãvârsit pentru analiza operelor scriitorilor clasici, dupã canoanele esteticii indiene.". Spre deosebire de Mircea Eliade, Amita Bhose avea sã si facã demersuri în aceastã directie: mãrturie sunt scrisorile adresate Ambasadei Indiei la Bucuresti, reprezentantilor Ramakrishna Mission din Calcutta. Deschizãtorul de drumuri în studiile de indianisticã, singurul sanscritolog român, cunoscând sanscrita pânã la ultimele-i subtilitãti, Al-George avea sã ajungã în India si sã cunoascã marii filosofi si sanscritologi indieni si datoritã Amitei Bhose. Tot Amita Bhose a fost mâna destinului care i-a scos-o în cale, la Calcutta, pe Maitreyi. De acolo, din orasul natal al "Amitei" - asa-i spuneau Al-George si sotia sa, Dorina Al-George, în casa cãrora era oaspete deseori - acesta avea sã aducã în tarã douã cãrti în bengali, oferindu-i-le Amitei Bhose cu dedicatie:
"Omagiu de prietenie si afectiune din partea unuia care a ajuns la fruntariile visului.
17 septembrie 1972"

"Cu prietenie ' (neinteligibil ) de Marele drum pentru Amita Devi.
17 septembrie 1972"

Prin întâlnirea celor douã mari personalitãti - Amita Bhose cu Sergiu Al-George - istoria studiilor indiene a cunoscut, în cei 9 ani, între 1972, anul în care s-au cunoscut si 1981, anul mortii sanscritologului, perioade intense de entuziasm si efervescentã. Didi considerã, cel putin lunile Cenaclului de indianisticã, drept un "moment istoric al studiile indianiste". Cei care au avut privilegiul de a participa la sedintele Cenaclului de indianisticã, de a se afla în preajma celor douã personalitãti singulare au fost, desigur, profund marcati de similitudinea gândirii si atitudinii lor. De altfel, nici unul dintre cei doi nu a acceptat compromisuri, efectele fiind, în cazul lui Al-George, detentia, în al Amitei Bhose - desfiintarea postului de la Universitatea Bucuresti. Pânã si anii petrecuti aici, pe pãmânt, au fost aceiasi: 59.
*
Fiecare adaugã portretului mãrturia sa de martor implicat direct sau tangential în viata acestor mari personalitãti - prin trecerea timpului, din ce în ce mai putini - sau de spectator, peste ani, ai mãrturiilor celor ce le-au fost aproape. Asa cum mentioneazã si Amita Bhose si Dorina Al-George, cu o insistentã premonitorie parcã, aceia care l-au cunoscut cu adevãrat pe singurul nostru sanscritolog au datoria de "a nu-l lãsa necunoscut". Elena Andronache, si ea fostã studentã a Amitei Bhose, membrã a Cenaclului de indianisticã nota, întru completarea portretului celui ce apartinea lumii "ce gândea în basme si vorbea în'sutrele lui Panini":
"Au mai existat, în cultura românã, indianisti, nume cunoscute sau chiar ilustre - Theofil Simensky, Aram Frenkian, Mircea Eliade - dar nici unul nu a avut o cunoastere atât de profund desãvârsitã a limbii sanscrite, nici nu a pãtruns cu atâta profunzime fenomenul indian, pe care l-a simtit, iubit si înteles cu sufletul, cu inima, mintea si spiritul. Sergiu Al-George rãmâne expresia cea mai înaltã a afinitãtii spirituale profunde dintre cultura românã si cea indianã; structura lui mentalã s-a grefat pe structura limbii sanscrite, limba perfectã a zeilor si înteleptilor, spiritul lui si-a gãsit împlinirea în gândirea indianã, sufletul lui a vibrat o datã cu sufletul indian, pierdut în imensitatea sufletului universal. Retras în ermitajul gândirii sale, a fost într-o continuã cãutare a adevãrului si a desãvârsirii spirituale, fãrã a astepta roadele faptelor sale; a stiut sã zâmbeascã si cerului si soarelui si firului de iarbã, sã treacã senin peste tragediile vietii, peste visul unei existente efemere. A intrat în eternitate, si destinul sãu se împleteste cu acela al marilor creatori si gânditori ai neamului românesc."
*

Vârsta si locul nu mi-au dat privilegiul de a-l cunoaste pe Sergiu Al-Geroge. Pentru mine, mãrunt discipol al Amitei Bhose, acesta este, neîndoios, marele sanscritolog, medicul-cercetãtor. Pentru mine, Sergiu Al-George este, mai ales, omul care, în închisoare aflat, nu a purtat niciodatã cãciulã, în ciuda gerului, pentru a nu fi obligat sã o scoatã în fata gardienilor, asa cum cerea regulamentul. Bineînteles, privatiunile, chinurile, încercãrile de umilire, torturile psihice cãrora a fost supus acest mare om au fost nenumãrate si mult mai severe decât gerul îndurat. Mie însã acesta mi se pare gestul suprem al demnitãtii umane.
Iar cartea aceasta s-a nãscut dintr-o privire.
A demnitãtii.

Carmen Musat-Coman