Explozia aurorală din Glorie împinge la suprafaţă o nostalgie a poeticului inocent, a trăirii necritice, a pozitivului eminamente liric, pe care-l ştim paradigmatic la, de pildă, Ana Blandiana - dar la tata umorile sunt mai consistente, ambreiajele scrâşnesc uneori, chiar dacă în mare peisajul e asemănător. Cred că solarul acesta nu se va mai reîntoarce în literatura română care, după 1990, este obligată la un exerciţiu permanent de prise de conscience pe care doar genialitatea o poate concedia (dar asta se întâmplă, totuşi, rar, ca să nu mai spunem că şi mărcile genialităţii au o viaţă şi, deci, o moarte).

Gavril Matei (Matei Albastru, pe numele său de poet) s-a născut pe 3 octombrie 1943, în localitatea Cioanca (Săliştea Nouă). A început Facultatea de Filologie, secţia Română, la Cluj, a absolvit-o la Bucureşti. A debutat cu volumul Un copil loveşte cerul, în 1968. Glorie, publicat în 1969, a fost retras din librării la scurt timp după apariţie. A publicat în 1970 volumul Pur, influenţat fiind de poezia concretă inventată şi epuizată deja în Germania. Printre celelalte titluri ale sale se numără şi: Impărăţia (1972), Intre floare şi fruct (1974), Noaptea definitivă (1978), Patria libertăţii (1979), Steaua nebunului (1982), Poveşti auzite de la bunicul meu (1983), Un spaţiu mai curat (1991). A lucrat ca redactor la Luceafărul, la editura Viitorul românesc şi la Editura Academiei. A publicat ultima sa carte, Lebăda oarbă, în 2006. A încetat din viaţă în 2008, pe 22 mai

Mormântul meu este o floare / cu rădăcinile în vânt, / dar trupul meu e un orgasm / cu lungi petale de foc sacru." Acest imaginar violent, amestec de baroc şi inocenţă, m-a lovit drept în plex din primul moment în care am citit versurile lui Matei Albastru în revista Poesis Internaţional (mulţumiri, de altfel, lui Claudiu Komartin pentru ideea bine-venită de a-l scoate din uitare). Atunci, prima întrebare din mintea mea a fost: cine este acest străin în lumea poeziei româneşti şi cum a putut supravieţui el printre vocile de la sfârşitul anilor ’60? Răspunsuri la această întrebare veţi găsi atât în prefaţa lucidă şi duioasă a fiului său, Alexandru Matei, cât şi în mărturiile încă îndrăgostite ale Angelei Marinescu. Cred că Matei Albastru a fost şi a rămas prin definiţie un străin, fie şi dacă citim acest cuvânt ca şi cum sensurile lui ar fi acelea de singur şi unic. Cu atât mai mult, este o ocazie rară să îl descoperiţi aici, în volumul Glorie şi în mijlocul familiei sale.
Svetlana Cârstean