Mateevici presimțea venirea Zorilor... Cânta deşteptarea neamului său, care, zicea el, fără veste „s-a trezit din somn de moarte ca viteazul din poveste...” Vin clipe când clepsidra e răsturnată, pentru a măsura alt timp. Clipele acestea le-a trăit şi Mateevici–poetul. Nu există graiuri provinciale, iată ce-a vrut să spună Mateevici. Acest popor de plugari, care ieşea de fiecare dată cu furci şi ţăpoaie să-şi apere pământul, anume el a fost de-a lung de secole depozitarul acestei comori înfundate în adâncuri. Zestre de la strămoşi. Comoară sacră. Depozit de comori. Cer de peste ţară – limbă a noastră. Şi Mateevici şi-a făcut datoria. Poetul a cântat limba acestor ţărani, limba pe care o vorbea și el, această avere cu care se născuse şi pe care, la rându-i, urma s-o ocrotească şi s-o şteargă de „mucegai” şi de „slin”. Pentru asta vom rosti mereu cu evlavie numele celuia, care a scris cea mai vibrantă odă dedicată limbii, poezie în care se reflectă ca într-o oglindă frământările şi speranțele noastre de secole, graiul nostru românesc – „un şirag de piatră rară pe moşie revărsată ".