Când răsfoieşti în grabă cartea sau arunci o privire la cuprins, cea dintâi impresie este că ai în faţă o diversitate susceptibilă de incoerenţă şi disonanţă. Eseurile sunt legate însă într-o unitate de două idei: 1) există o asemănare rafinată şi profundă între om şi celelalte vieţuitoare de pe pământ, între natură şi cultură, 2) există o latură de iraţional în ambele sfere de existenţă, în prima sub forma hazardului, în a doua sub aceea a unor trăsături şi tentaţii ce generează un rău sistematic, ca să nu spun natural, în cultură şi civilizaţie. Cea dintâi transpare mai vioi în eseurile despre discul arheic, jignire, lex sursum şi stările fundamentale, iar a doua în cele despre imposibil, lipsa de măsură, omul complet şi balanţa dintre acţiunile vizând stele şi zei, pe de o parte, şi cele cu adresă la oameni şi problemele lor nerezolvate, pe de alta.

Unitatea e dată şi de alt aspect. Ambele direcţii de cercetare sunt conduse de o înclinaţie estetică. La cea dintâi poate fi depistată o poetică a transcendenţei sau, dacă vreţi, a metafizicii, în care teme abstracte (principii, arhei, polaritate etc.) şi probleme omeneşti (jignire, înălţare, fascinaţie, iluminare etc.) sunt transpuse din plan filosofic sau psihologic într-unul simbolic, figurat şi artistic. în cea de a doua, unele din marile înclinaţii omeneşti (lipsa de măsură, tentaţia completitudinii, efortul minim, iraţionalitatea unor acţiuni etc.), în care efectele pozitive şi cele negative se îmbină în proporţii variabile, în funcţie de mentalităţi, epoci şi oameni, sunt tratate sub sugestia atenuării, diminuării sau eliminării lor, ceea ce vizează liniştea, pacea şi armonia. (Gh. Novac).