Se stie ca Pavel Susara nu e in primul rind scriitor de literatura, ca ocupatia lui de baza e oarecum alta si anume aceea de critic de arta. S-a vorbit despre asta in recenziile care i-au fost dedicate, insistindu-se pe rolul secundar pe care l-ar juca literatura unui astfel de autor „impur“. Nu stiu cit e de important faptul si, oricum, e suficient sa ne gindim la poetii avangardisti intotdeauna indecisi in a alege o singura cale de manifestare creativa, poetii avangardisti cu care Pavel Susara are multe in comun de altfel. Si daca ar fi totusi sa ne oprim un pic asupra „impuritatii“ de statut creator al lui Pavel Susara, cred ca mai degraba constatarile ar fi pozitive. Toata aceasta contaminare cu artele vizuale de care sint pline cele patru volume ale sale ofera in fond mai mult decit literatura , „2 in 1“ dupa principiul cosmeticelor la moda, ceea ce nu e tocmai rau. Mai mult decit atit, poezia pe care aceste volume o contin nu e nici pe departe tributara esteticii artei pentru arta, desi e o poezie creata poate cu un surplus de arta, dupa cum se va vedea. „Impuritatea“ autorului duce la o impuritate a poeziei care o face comestibila si chiar gustoasa pentru cititorul de azi, cititor ale carui papile poetice se stie ca s-au cam tocit de cind cu dieteticul regim al versificatorilor metafizicieni.
Toate cele patru volume despre care va fi vorba in continuare au un dichis, un fel de joc de la care pornesc si pe care nu-l abandoneaza pe tot parcursul. Jocurile sint insa diferite intre ele si se joaca, vorba lui Arghezi, in doi, in trei, in citi vrei.

Urmuz, volum din 1998, contine niste „reverii politicesti“ sub doua forme alternative care reiau cele doua modele celebre: fabula lui Urmuz, cea cu morala din coada, si rondelul lui Macedonski, E vremea rozelor ce mor. Nici ca s-ar fi putut modele mai diferite, jucausul avangardist si etericul simbolist, desi, daca ne gindim bine ambii autorii au in comun o anume ciudatenie de fond. Oricum, trebuie avut in vedere ca aceste doua modele functioneaza ca forme fixe, fiind reluate de Pavel Susara cu o minutie si o perseverenta de necrezut. Acestor forme fixe li se propune un continut comun si anume actualitatea politica romanesca. Si nu orice actualitate, ci una tragi-comica, aceea de la inceputul anilor ’90. Volumul trebuia sa apara in 1992, nu s-a putut, iar la sfirsitul anului 1997 autorul constata ca realitatea despre care ele vorbeau nu s-a vestejit, din pacate, dar ii meneste cititorului, cu cinic optimism, sa i se para ca referentul e undeva in preistorie. N-a fost sa fie, cu atit mai actuale sint ele, iata, in 2001. Toata flora si fauna de extractie fesenista sint de gasit in aceste poezii, cu nume, prenume, poante si porecle, incit nu prea stii de ce sa te minunezi mai intii: de farmecul literar al transpunerilor in formele fixe despre care vorbeam sau de documentele aproape istorice pe care le gasesti aici.

E surprinsa o intreaga atmosfera de ironie si curaj din care intelectualitatea subtire isi facuse o arma in acei ani de fesenizare a creierelor, se continua intr-un fel, de data asta pe fata, lupta inteligentei si a bunului-gust contra neocomunistilor. Era insa si mult optimism in aceasta atitudine si o solidaritate speciala, de tip Club A, daca vreti, o solidaritate care azi ni se pare demodata ca o idila dulceaga. Daca sint datate aceste texte, sint tocmai din cauza acestei ironii prea univoc directionate si poate a numelor si situatiilor pe care trebuie sa le stii ca sa gusti poanta: „Cic-un om suriza-tor/ A cintat mult timp in cor./ Si-a rugat pe Marco-Polo/ Sa-i dea partitura solo./ Marco-Polo, tip misto,/ A zis ocen haraso/ Nestiind ca Magellan/ Face pipi in ocean./ «Vladimir! O, Vladimir!/ Striga el ca un vampir – / Nu mai potcovi sileni/ In enclava Cotroceni!»/ Vladimir scoase-un decret, / Zimbi larg, privi discret,/ Si transmise prin Rompres:/ «Cartofi, niet, consensul, yes!»/ / MORALA: Pitulicea sau turloiul“(62). Chiar si fara referent concret, textele de acest tip rezista prin forma si prin absurdul comic al vecinatatilor imposibile excelent imprumutate de la Urmuz, pe a carui schema prolifereaza, ca in bibliografiile lui Mircea Horia Simionescu, cele mai neasteptate imperecheri: un preafericit, un emanat, vajnicul miner impreuna cu personaje din Epopeea lui Ghilgames sau cu Xenophon. Si mai au aceste texte un model bine ascuns, poate mai important decit toate celelalte: cronicile rimate de la inceputul secolului XVIII, acele stramoase glorioase ale jurnalismului de tip Academia Catavencu, unde textele lui Pavel Susara au si aparut initial. Poeziile care reiau rondelul lui Macedonski sint mai flexibile formal, metrica nu e constanta, probabil pentru ca poanta reluarii e de data asta una pur tematica: rozele, stiutul simbol politic, se vestejesc si mor. Dar nu de tot.

Microparabolele si macroinsomniile din acelasi an – 1998 sint mici poeme in proza, sa le spunem, cu un termen cam demodat, care are doar meritul de a rezolva nevoia de definitie a comentariului. Se poate vedea din titlu ca nici de data asta istoria nu-l lasa in pace pe autor, insomniile sint date iara si de carnavalescul politic din jur, dar parabolele pe care le naste aceasta lipsa de somn sint mult mai putin transparente decit fabulele din volumul anterior. Cu tot nonconformismul sau, Pavel Susara e foarte scrupulos cind e vorba sa fie consecvent speciei pe care si-a ales-o. Pe cit sint fabulele dinainte de fabule (cu tot arsenalul de ironie groasa, de nume si porecle transparente, cu aerul lor de dojana sarcastica), pe atit aceste parabole sint parabolice: realitatea se simte undeva, dar nu mai e aratata cu degetul, lirismul de suprafata te poate fura pina la a uita complet referentul. Daca in Urmuz Pavel Susara ne-a luat de mina si ne-a plimbat printr-o gradina zoologica plina cu cele mai hidoase specimene politice, acum ne urca intr-un carusel ametitor de unde lumea se vede invalmasita si neclara. Textele sint aforisme dezvoltate pe melodia din Asa grait-a Zarathustra, dar cu registrul stilistic imprumutat din basmele romanesti. Iata o posibila arta poetica a acestor texte: „Unde stelele arunca verticale in roua creste iarba neagra ca in tava litura de iele sau de cai iesiti noaptea din vis ca din adincul izvoarelor. Cine o calca, paseste soldiu, umbla cu gura strimba prin lume, pierde unul cite unul lucrurile din jur si cade in betia de a pune cuvinte, ca niste pansamente, pe locurile goale.“ (Iarba neagra, 41). Nici vorba de oferta democratica a volumului anterior, microparabolele din Veto sint mici contorsionari metaforice pentru un cititor el insusi sucit si dedat la rafinerii.

In 2000, Pavel Susara vine cu alte doua volume, la fel de traznite ca si primele doua, dar cu un continut mult mai personalizat. Autorul devine cum nu se poate mai intim, politica si realitatea sociala au ramas undeva in urma, lasind locul dragostei si copilariei. Opt povesti adevarate cu fiinte minunate e o carte pentru copii, in masura in care literatura pentru copii e cu adevarat pentru ei. Se stiu frisonantele analize pe care oamenii mari le-au facut, de pilda, la Alice in tara minunilor (si textele lui Pavel Susara pot fi cu usurinta victime ale unui astfel de elan psihanalitic), asa incit devine un lucru de tot delicat sa comentezi asemenea literatura. Ce se poate spune cu siguranta e ca aceste povesti in versuri simple sint construite cu un belsug de imaginatie dupa principiul etiologiilor copilaroase. Fara sa fie dulcege sau enervant infantile, cum se intimpla deseori cind un adult isi subtiaza vocea pentru a fi pe placul pustilor, povestile acestea cu personaje din lumea satului reusesc sa fie simpatice si naturale si nicidecum atemporale ca basmele, ci facute constient pentru copilul de azi internaut si MTV-ist.

Au si o tandra dimensiune pedagogica pentru ca autorul nu-si ascunde neologismele de urechile copiilor, ci le explica in ultima parte intr-un glosar delicios: „EXTAZUL e-alunecare/ De la discoteca-n vis/ e ruptura care mina/ sufletul in paradis./ In extaz se-afunda sfintii cind il vad pe Dumnezeu,/ cind plutesc aievea-n ceruri/ tocmai linga curcubeu./ Si acuma, ia aminte,/ de esti mic sau de esti mare,/ ca extazul nu-i ca dere,/ el e vis si inaltare“. Sau: „RABLA este-un lucru prost,/ o masina hirbuita,/ mintea rea, nechibzuita,/ si vorbitul fa ra rost./ Omul slab si ramolit,/ calul care-acuma-i gloaba/ si cocosul cel de tabla,/ cu-al sau pinten ruginit,/ toate-s una. Si-aia-i RABLA!“.
Volumul Tetraktys din 2000 a fost nominalizat de catre juriul ASPRO pentru experiment. Putin a lipsit ca simpaticul corn de berbec, trofeul transmisibil, sa ajunga anul acesta la Pavel Susara. Volumul are cu siguranta o certa dimensiune experimentalista, ilustratiile Cristianei Radu, utilizarea diverselor corpuri de litera pentru a delimita voci si perspective, ludicul si rafinamentul cu care ne-au obisnuit cei de la Editura Brumar, toate acestea si multe altele pledeaza pentru ineditul acestei carti in care chiar si detaliile tehnice sint facute cu dichis. Iata ultima parte a colofonului: „Dar ce este, bre, Tetraktys-ul asta,/ ce dracu de ginganie smulsa din pintecele traditiei o mai fi si el,/ ar putea sa intrebe cu privirea in gol fratele meu cititorul,/ care n-a razbit pina aici si nici n-a stat la masa, acolo, pe terasa/ cu palmieri, la o aruncatura de chibrit de candidatul Ciuhandu,/ impreuna cu Serban, cu Gabriel, cu Adrian si cu mine./ – Este locotenentul lui zece, spun eu, adica loco tenent,/ iar Serban ma aproba si-mi zice:/ – S-o scrii si p-asta, cu locotenentul, s-o adaugi undeva./ – Negresit, ii raspund, o scriu eu la urma,/ si am scris-o asta zi, 20 iunie, ora 11,10/ la o zi dupa ce Basescu a fost confirmat ca/ primar al Bucurestilor,/ si o bat definitiv in cuie,/ aici, mai jos, la… colofon“.

Povestea de amor, pentru ca exista una, e bine ascunsa printre tot felul de dichisuri: vocile masculin ingrosate si problematizante la nesfirsit sau feminin afirmative, un metatext continuu, accente de avangardism soft, intertexte la tot pasul. Cele patru parti ale povestii incep fiecare cu lungi subtitluri in traditie clasica in care autorul se preface a fi un onest explicator a ce va urma, e pusa in scena iluzia transparentei. Jocul e seducator, pentru ca acest ghem de sens e unul fals si o puzderie de fire divergente scapa din el si formeaza o poveste in retea complicata. Sa fie iubire? Sa fie teorie literara? Sa fie un fel de manifest poetic? Raspunsul e mai putin important. Cartea e splendida.