Din perspectiva filosofica, conceptul de „proprietate” se afla intr-o stransa legatura cu ideea de personalitate umana, fiind considerat o constanta, o permanenta legata de om, ceea ce, in mod evident si inevitabil, conduce la concluzia perpetuitatii.

Dintr-o perspectiva in care dreptul de proprietate putea fi considerat liantul principalelor institutii de drept civil, asa cum s-a observat in doctrina, intregul Cod civil francez, precum si Codul civil roman din 1864 au fost consacrate, direct sau indirect, exercitarii dreptului de proprietate. Prin urmare, bunurile sunt privite ca „proprietati”, drepturile sunt toate drepturi de proprietate si, totodata, proprietatea apare ca element constitutiv al persoanei, dupa cum, in egala masura, determina in mod esential relatiile acesteia cu tertii.

Instituția moștenirii a fost și ramane un corolar al dreptului de proprietate, iar legatura pe care donația, deși este un contract, o are cu materia succesiunilor a determinat reglementarea sa in contextul mai larg al liberalitaților, ceea ce face nu doar posibila, ci chiar necesara evidențierea „fondului comun” al acestora și subliniaza importanța aspectelor care le apropie, prin comparație cu acelea care le diferențiaza, atat intre ele, cat mai ales fața de actele cu titlu oneros.