“Apariţia celor patru volume nu a fost ceva planificat. Am început să notez informaţii în urma emisiunilor pe care le ascultam în anii ’70, pe care le-am sintetizat în nişte caiete. Am fost autodidact, fiindcă îmi notam titlurile pieselor şi denumirile trupelor fonetic. Când a venit cineva la mine şi a văzut cum am notat numele acestea, a început să râdă. încet, încet am început să învăţ engleză, iar la liceu am sistematizat informaţiile astea pe nişte caiete studenţeşti, care au circulat chiar şi în alte licee. Caietele respective erau ilustrate şi cu poze decupate din reviste. Au avut succes caietele astea, dar niciodată nu m-am gândit că voi scrie vreodată vreo carte. După Revoluţie, la sugestia lui Silviu Genescu, m-am apucat de scris... aceste «Istorii». A fost un proiect reuşit, iar cele patru volume au avut succes”. Referitor la noua carte, Obradov a spus: “Eu practic am început să merg la concerte şi cluburi din 1970. I-am prins pe cei de la Sfinţii, pe cei de la Phoenix, de la începuturi. M-au cucerit cei de la Clasic 20, care aveau şi suflători şi doi tobari, la vremea respectivă ceva nemaivăzut. Odată ce am dat de scena rock, am fost pierdut pentru lucruri serioase. N-am mai făcut Politehnica şi m-am apucat de rock. Am fost întotdeauna un fan, eram în anturajul celor care erau pe scenă, mergeam cu ei la repetiţii. îmi dădeam cu părerea, fiindcă eram informat. Ascultam muzici la posturile de radio sârbeşti, unde se comenta şi de curente. Multe din trupele timişorene erau interesate de părerile mele, de ce se mai cântă afară, era o foame de informaţie...Noi, în Timişoara, am fost avantajaţi, având la dispoziţie posturile de radio din Serbia şi Ungaria. Sau rudele celor plecaţi în Germania, care mai aduceau discuri şi reviste de dincolo... Discurile care circulau erau ca nişte bijuterii. Nu se împrumutau, fiindcă exista riscul de a se uza.