Tentaţia magnificării excesive a valorilor autohtone compor­tă nu puţine primejdii. Pe cele, mai ales, de a suscita acuzaţii de „protocronism”, de etnocentrism, de „localită”, de păşunism sau „esprit de clocher”, de ignorare a tabloului mondial al evoluţiilor în domeniul vizat, acuzaţii care, e adevărat, pot fi drepte sau ne­drepte: criteriul rămâne legat de o chestiune de relativizare şi de dozaj, deci de procedări înzestrate prin excelenţă cu o foarte firavă vocaţie consensuală. Am mai evocat, cu alt prilej – vorbind despre romanele lui D. Ţepeneag, pe care nu le socoteam inferioare celor ale nobelizatului Claude Simon – de riscul reeditării sindromului „Notre grand Arghiropoulos”, ironizat (cu simpatie, totuşi!) de E. Lovinescu în Aquaforte. Tot căutând, însă, să evităm acest risc, ajungem să ne expunem altuia: cel de a subaprecia, în pofida evi­denţei, un număr, deloc mic, de valori certe ale literaturii noastre postbelice.