Scriitor prolific, de autentic talent, polivalent, atestat prin numeroase premii şi demnităţi pentru o operă vastă, exprimată într-un larg registru tematic – teatru, poezie, roman, critică literară şi îndeosebi în domeniul literaturii de anticipaţie şi SF –, Mircea Opriţă vine acum cu o culegere de articole publicate în revista Ştiinţă şi Tehnică în perioada 2011-2014.

Subiectul acestor articole, publicate sub titlul Clubul nemuritorilor. Orizonturi în expansiune, este unul nu doar interesant, ci şi provocator. Abordează posibilităţile omului actual de a-şi prelungi viaţa, după credinţa unor utopici entuziaşti, şi până la 1.000 de ani, iar în a altora, chiar şi de a deveni nemuritori. Ştirea transmisă prin media referitoare la crearea Institutului Nemuririi în SUA este deja veche şi ar trece uşor la capitolul bizareriilor de care este plină lumea dacă nu ni s-ar spune că acolo sunt implicaţi numeroşi specialişti blindaţi cu numeroase diplome şi titluri academice emise de universităţi de prestigiu din lume (psihologi, criobiologi, nanotehnologi, gerontologi, medici, filosofi, cercetători, informaticieni etc.), care au ca obiectiv obţinerea nemuririi.

Cartea lui Mircea Opriţă este un veritabil memento mori, un semnal de zguduitoare avertizare: Quo vadis, homine?

Dumitru Constantin-Dulcan

* * *

Iluzie ori iminentă restructurare biologică a speciei umane, perspectiva imortalistă se manifestă energic în acest început de secol al XXI-lea, în ciuda celor care, privind moartea ca pe una dintre puţinele certitudini ale existenţei, consideră că lucrul cel mai bun pe care îl putem face este să raţionalizăm tragedia ce încheie în mod normal un ciclu individual de viaţă. Să ne imaginăm totuşi că aceste cercetări conduc undeva – şi avem libertatea să facem exerciţiul propus de mine aici, fiindcă am văzut cum şi alte „năzdrăvănii” gândite de om şi declarate iniţial imposibile (zborul cu aparate mai grele decât aerul, ieşirea în spaţiul cosmic, inteligenţa artificială, reţeaua globală de informaţie etc.) s-au materializat rând pe rând, spulberând argumentele detractorilor academici şi obligând spiritul sceptic să facă paşi înapoi. Ne putem astfel imagina că lupta savanţilor cu moartea va avea drept rezultat prelungirea vieţii umane dincolo de limitele ei teoretice actuale, poate chiar mult dincolo. […] Prin urmare, în cazul realizării cu succes a nemuririi, mai rămâne de răspuns şi la o întrebare fundamentală: dincolo de împlinirea unor dorinţe întrucâtva egoiste, ce rost (moral) are viaţa fără capăt?

Mircea Opriță

* * *

Mircea Opriţă s-a născut la 25 octombrie 1943, în Timişoara. Şi-a făcut studiile liceale şi universitare la Cluj, acestea din urmă la Facultatea de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai”. A fost multă vreme lector la Editura Dacia, iar între 1996-1998 şi 2002-2006, director al Centrului/Institutului Cultural Român de la Budapesta. Este membru al Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor din România. în cariera literară a debutat în 1960, iar în 1966 i s-a tipărit primul volum de povestiri, întâlnire cu meduza. A publicat în reviste şi antologii din ţară şi străinătate. I s-au tradus povestiri şi studii critice în limbile engleză, franceză, germană, maghiară, polonă, rusă, italiană, greacă, sârbă.

între volumele sale figurează culegeri de povestiri şi nuvele (Nopţile memoriei, Adevărul despre himere, Semnul licornului, Mic tratat de concordie naţională sau Cartea Tranziţiei, Discoteca din Alexandria sau Cartea Ştiinţelor, Figurine de ceară, Povestiri de duminică), romane (Argonautica, Pasărea de lut, Cina cea mai lungă, Călătorie în Capricia sau Ultima călătorie a lui Gulliver), versuri (Jocul cu vipere), eseuri critice despre utopie şi SF (H.G. Wells: Utopia modernă, Anticipaţia românească. Un capitol de istorie literară, Discursul utopic: Momente şi sinteze, Cronici de familie: SF-ul românesc după anul 2000, Istoria anticipaţiei româneşti), eseuri privind relaţia dintre ştiinţă şi lumea modernă (Zodia manipulării, Ştiinţă şi violoncel).

A primit o serie de premii literare în ţară: Premiul Uniunii Scriitorilor, trei premii ale Filialei Cluj a USR, Premiul „Titu Maiorescu” al Academiei Române pentru Discursul utopic, Premiul „Ion Hobana” pentru întreaga activitate şi altele. în străinătate a fost încununat cu Premiul pentru poezie al PEN-Clubului (Londra, 1965), Premiul special al juriului la EUROCON III (Poznan, Polonia, 1976), precum şi cu Premiul „Aripile de aur ale fanteziei”, obţinut tot în Polonia, în 1980.

în 2010 i s-a acordat Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler.