în gândirea contemporană, detractorii de tot felul par a întregi un consens în exigența renunțării la moștenirea carteziană. Renăscută din conștiința bunului simț, conștiința rațională care părea un bun câștigat și o referință statornică, riscă din plin rolul unei referințe negative. Textura simbolic-narativă a vieții suportă greu suveranitatea solară a unui concept și reversul ei metodic, deductivismul. Cogito a murit, filosofia republicii se răstălmăcește în republica filosofiei, iar Descartes nu este decât un platonic rătăcit în modernitate. Iată ceea ce autorul cărții de față dorește să preîntâmpine, redescoperindu-l cu nesaț pe gânditorul care nici măcar nu ceruse un punct de sprijin arhimedic, ci doar căutase unul de plecare într-o procesiune teoretică. Gândesc, deci exist nu este întocmai raționamentul lui Descartes, ci, mai curând, formula prin care filosoful desemnează ori rezumă acest raționament, în momentul în care dorește să reflecteze asupră-i: „Gândesc, deci exist este aproape un nume propriu, numele unei gândiri, al unui demers intelectual”, acestea sunt cuvintele prin care Denis Kambouchner surprinde și convinge, așa cum de la orice autor respectabil ne-am aștepta, încă din prima treime a cărții sale. Pentru morala cogitativă, cartezianismul trebuie înțeles, întâi de toate, ca pildă de determinare, pentru care îndoiala și provizoratul nu sunt decât strategii cu valoare persuasivă.
Cristina SĂVOIU