Principalele vulnerabilități și riscuri cu care se confruntă astăzi ideea de statalitate românească decurg în mod direct din ceea ce inițial au părut a fi oportunități în sensul consolidării ei. Aspectul se datorează unui cumul de factori care corelează acum, pe de o parte, fenomenul de externalizare a principalelor pârghii decizionale de la nivel național și aruncarea în apatie a nucleului majoritar ce ar fi putut asigura un grad ridicat de coeziune internă și sprijin pentru decizia politică, iar pe de altă parte, chiar tendințele de revizuire și reconfigurare ale structurilor către care România a ales să‑și externalizeze respectivele pârghii de decizie de la nivel statal, precum și emergența întregului context de ansamblu tot mai mult către o stare de conflict atipic, cu pronunțate tendințe de generalizare la nivel global. Astfel, mizând în ultimul deceniu exclusiv pe cartea proceselor de integrare supranațională, sens în care a consimțit la ampla destructurare a propriilor mecanisme statocentrice și coezive de la nivel național în plan sociopolitic, economic și militar, în condițiile tendințelor de reconfigurare a formatelor parteneriale din care face parte și de redefinire a ordinii globale de ansamblu, România se vede astăzi tot mai mult lipsită de reperele și mijloacele necesare pentru poziționarea în acest nou context în acord cu ceea ce ar trebui să fie propriul său interes național.