Iluzia se joacă cu simțurile noastre, iar noi ne prindem, mai mult sau mai puțin conștient, în joc. Iluzia nu este sinonimă cu inexistența, căci în caz contrar nici n-am putea să o percepem. Jocurile iluziei antrenează realități, dar realități efemere, adevăruri care nu izbutesc să trăiască mai mult decât un balon de săpun… mai mult decât o iluzie. Noi însă, în ignoranța noastră, credem că aceste adevăruri de o clipă sunt totul.

Investindu-ne puterile și cele mai mari speranțe în jocurile Mayei, ajungem să cunoaștem durerea. Atâtea lucruri dorite ne scapă printre degete și devenim orbi, lipsiți de capacitatea de a percepe realități mai durabile, mai ferme, mai apropiate de veșnicie.

Oare de ce ne jucăm? De ce acceptăm jocul Mayei fără să ne dăm seama că e o iluzie? Am putea răspunde la întrebare dacă am înțelege de ce se joacă un copil. Copilul se joacă deși știe că jocul lui este o născocire; simte nevoia să încerce, să-și probeze puterile și să se pregătească pentru un alt joc, mai important, jocul care este însăși viața.