Câteva decenii de încercări reuşite şi drame intelectuale sunt cuprinse în paginile acestei cărți, încercări pe care Lucian Giurchescu le-a trăit, respirat, simțit. Viața artistică a unor actori, regizori, scenografi – care şi-au dat întâlnire pe scândura scenei – devine prezentă prin amintirile vii ale domniei sale. Impresionante prin sinceritatea lor, confesiunile domnului Lucian Giurchescu ne introduc în păienjenişul unor vremuri zbuciumate, în care şi gândurile oamenilor erau confiscate. Pentru domnia sa teatrul a fost tărâmul familiar al deplinei libertăți de fantazare. Cel mai important fapt este ceea ce a reuşit să realizeze în vremuri grele şi tulburi. Și a realizat teatru la superlativ. Spectacolele create de Lucian Giurchescu au schimbat mentalități „artistice” şi au alungat cenuşiul vieții cotidiene. Cine a avut şansa să le vadă – Brecht, Cehov, Caragiale sau Ionescu – nu a rămas indiferent. Perioada realismului socialist adânceşte starea de nelinişte, de căutări a unor elemente noi, moderne care să iasă din formele teatrale impuse de politrucii români sau de consilierii sovietici. Acolo unde se voia gândirea moartă sau creația lipsă, Giurchescu şi alți câțiva colegi de-ai săi au găsit noi modalităţi de expresie artistică. Curaj, talent, nebunie?! Poate toate acestea la un loc au dat naştere, în acei ani de cumplită cenzură, la spectacole de neuitat. Sunt ani în care artişti veritabili încercau să fenteze, prin mijloacele lor, cenzura politică. Deşi realismul socialist, cu înfricoşătoarea-i cenzură, punea stavilă oricărei încercări de a face artă, tinerii noştri regizori au putut să impună, cu fantezie şi inteligență, un nou limbaj scenic, care nu de puține ori a dat de furcă „paznicilor” comunismului mirobolant. La început cu paşi timizi, mai apoi din ce în ce mai îndrăzneți. Dar cu ce sacrificii, cu ce nervi frământați, întinşi până la pragul nebuniei. S-a vorbit şi nu prea despre această atroce cenzură în teatru. (Vera Molea)