Intr-una din paginile anterioare dedicate liricii lui Cristian Muntean afirmam ca poetul foloseste, in buna parte a creatiei sale, scriitura aforistica, seaca, mergand la esente si cultivand o inocenta primara a Cuvantului. Aceasta poate fi socotita si principala caracteristica a poeziilor ce alcatuiesc volumul de fata, pe care indraznesc sa-l consider cel mai bun al sau de pana acum, si un castig cert pentru lirica noastra actuala.
Scriitura de tip aforistic naste, indeosebi, o Asceza a Cuvantului. La modul concret, ea se manifesta printr-o mare economie de limbaj, sugerand insa o pluralitate de sensuri. Iar textul este, firesc, condensat la maxim. Multe poezii, din volumele sale anterioare si mai ales din acest volum, au dimensiunile unor haiku-uri, devenind adevarate sinteze ale vocii lirice: „Arbori nemiscati. Imensa frunzaraie a simturilor noastre. Orase in miscare.”.Ideea poetica se esentializeaza, se sublimeaza, provocand eflorescenta sa se retraga in nucleul germinal, solicitand astfel lectorul la descifrarea simbolurilor. Caci Cristian Muntean scrie poezie pentru cititori negrabiti. Un poem, „Cantec de leagan Zbor de sageti... Nastere in sus. Amintire”, poate fi un exemplu de eliminare, de catre poet, a surplusului in-fertil de cuvinte din text, pana cand acesta capata expresia ultima.

Fragment din cartea: Semne de carte - Cristian Muntean

Am luat-o pe Alexandra
la pas
masurand strazile si cuvintele
care ne tineau impreuna
chiar daca nu aveau nimic
filozofal.
Ne dadea tarcoale
viata
mirandu-se de bucurie.

Parinti si copii.

Am fata de moarte
un sentiment de vinovatie
pentru ca ma simt dator
sa-i explic mereu
prezenta.

Sunt din ce in ce mai multi
cei care imi cer socoteala.

De fapt ei au uitat
ca nu exista moarte
fara inviere.

Inger cazut.

Trupuri virgine
razvratesc in amintiri
amortiri singuratice.

Matase.

Unui poet
ii spui simplu pe nume
pentru ca el este
aproapele
dupa care tanjeai sa-ti fie
frate, sora, parinte...
sau poate mult mai mult,
sa-ti imbratiseze