da-mi, Doamne, primaveri
si-Ti voi da cuvinte

eu sunt un strigator la cer
pana si nasterea mi-a fost

un etern ecou dupa primaveri:
„da–mi, Doamne,
primaveri si-Ti voi da
cuvinte!”

la fiecare strigat imi creste
aripa ovala din ciot de
suflet ea spinteca bolta
cereasca –
Il cauta
se-nalta in fiecare zi
tot mai mult
incat
mi-e teama ca o sa
raman o aripa care va
striga

in eternitate
dupa primaveri de negasit

azi suspin in mine
astept
sa raman doar o
aripa in Calea Lactee,
dar...

aripa-mi devine copac
la poarta Paradisului
se-mbratiseaza ingeri printre ramuri
Dumnezeu zambeste

mi se-ntoarce aripa pe
pamant se-ntoarce in mine
in centrul sufletului
imi devine cuvant
nu-i mai e inceputul un
ciot e ploaie de lumina

Il prind pe Dumnezeu de
picior El imi zambeste
eu ii strig:
„mi-ai dat, Doamne,
Cuvantul, o sa-Ti scriu o
primavara!”

Fragment din volum:

"in sensul cerului

multa vreme am crezut
ca mi s-au tocit aripile
sau ca mi le legase neputinta
cu sfori groase
sau ca tot ea
mi le-nchisese in temnita de sticla

multa vreme am crezut
ca te-am pierdut,
cuvantule,
sau ca te–am lasat sa mori
fara sa-mi spuna cineva
ceva multa vreme
am crezut…

cand de fapt
bietele aripi tremurau de
dor si tu, cuvantule,
te-ai ascuns
in propria radacina

dar azi, cuvantule,
de azi
te fac sa cresti din nou
si sa te scalzi in miez de rasarit

renaste tu, cuvantule, chiar azi
si hai sa facem aripile sa bata
iar in sensul cerului"