Într-un timp copleșit de destrămări, golire, deconstrucție, Măniuțiu cultivă elipsa și plurisemnificația, ceea ce eliberează închipuirea tot atât cât limitează descifrările. Proza lui Măniuțiu a evoluat către infinitezimalul dens, către stilul eliptic până la evanescență, către crochiul de gestualitate japoneză, alternând cu ralantiul fascinatoriu, cu tușele iuți, reci ca lama de cuțit, esențializate, dar palpitând de un estetism ușor morbid – cruzimi opiacee, etalate pe catifeaua roșu-lexicală, în cubul negru al fantasmelor.

Dan C. MIHĂILESCU