Lucia Cuciureanu şi-a gândit cartea, ne-o spune ea însăşi, „ca pe o cale ferată/ cu extrem de multe traverse”. Aceasta poate fi şi o definiţie a jurnalului, iar Goethe cu frişcă este de fapt un jurnal liric. şi mai este o lecţie de decontaminare a unei vieţi „uşor radioactive”. Căci jurnalul poetei fiind de fapt un inventar de eşecuri (iubiri ratate, zile triste, jocurile potrivnice ale vieţii, repetatele şi inevitabilele despărţiri de copiii de la şcoală), ea încearcă printr-o infuzie de seninătate, printr-o explozie de detalii anesteziante, printr-o imaginaţie debordantă, prin recursul la ambiguitatea real-oniric, prin imprevizibilele schimbări de „macaz” ale poemului să facă din „cutia mare” a memoriei proprii un spaţiu locuibil, un loc al nostalgiilor fine. A reţine în memorie, pe cât este posibil, doar „spuma zilelor” (cum ar fi delicata poveste de dragoste cu Ilenuş), e o cale care, dacă reuşeşte să-şi metamorfozeze viaţa proprie, precis e în stare să facă până şi din Goethe un tip simpatic.
Există cărţi de poezie în care nu-mi place să locuiesc. Cartea de faţă e, dimpotrivă, una extrem de frumoasă şi de prietenoasă la lectură, o carte în care cititorul singuratic poate locui, din nou versul
poetei, „ca într-o garsonieră”.
Ion Mureşan