Clasicii, s-a observat cu justețe, sunt totdeauna „consacrați ca simboluri ale universalului atemporal, dar tot mai mult, din păcate, înrolați în disciplina memorială a comemorărilor“. Cum arată ei oare dezbrăcați pentru o clipă, prin insolitare hermeneutică, de „hlamida ocrotitoare a clasicității lor“ ?

Oferim cititorului în această carte o lectură solicitantă a lor în sensul etimologic latin al lui sollicito – a îmboldi, a ispiti, a zdruncina, în care clasicii, printr-o provocare exegetică a actualității ca jocuri de lectură presupunând un agent neașteptat de insolitare: shakespearian, goethean, baudelairian, bahtian, bachelardian, bloomian și nu numai, ce-i distanțează de propria lor paradigmă estetică, cea consacrată, de manual, a reducționismului școlar, devin interesanți ca și cum, „închise-n rame grele“, atemporalele lor efigii ne-ar face, complice, cu ochiul și, de ce nu, ne-ar surâde.

În același timp, îi oferim o carte ale cărei texte pot fi citite și aleatoriu ca hypomnemata, acte diverse ale scrierii de sine, moduri al constituirii sinelui. E ceva asemănător sensului din Larousse al cuvântului francez „glaner“ (a aduna ce rămâne după secerători) aplicat însă lucrurilor spirituale: „glaner des idées“, ca aide-memoire ce se opune, după Foucault, risipirii spiritului, fixând elementele achiziţionate şi constituind din ele un fel de „trecut“ la care te poţi întoarce şi retrage mereu. Precum la o continuă REVIVAL ...Căci nu lăsăm noi în urmă, experiind, adică recoltând acest necunoscut ce se numește viața noastră, atâtea spice sufletești numai bune de „glanat“ în evocări și amintiri? Și în livada tinereții noastre, vreun măr necules uitat pe ram? Și nu culegem noi prin strădaniile noastre artistice resturi mici, profituri, acolo unde alții, „Farurile“, cum le numea Baudelaire, au făcut o amplă recoltă? Nu suntem noi, potrivit lui Erich Fromm, „ceea ce ne-a inspirat și ceea ce ne-au inspirat alții despre noi?“