Cartea Călin Căliman. Filmul, mon amour ar fi trebuit să fie o carte de convorbiri cinematografice cu Călin Căliman, Mister Contemporanul cum l-a botezat Aura Christi. Din păcate, el a plecat dintre noi fulgerător, pe 25 aprilie, cu grija că nu-şi predase rubrica pentru numărul de mai al revistei. În afara răspunsurilor lui Călin Căliman la câteva întrebări puse de George Canache şi Dinu Moraru, volumul cuprinde mărturii despre Mr. Contemporanul ale unor oameni de cinema şi de litere, scrise înainte şi după dispariţia lui.

Fragment:

Spun subiectiv, pentru că este confesiunea pe care ar fi trebuit de mult s-o fac acestui om admirabil, pe care, obiectiv, l-aş numi un patriarh al criticii filmului românesc. Această confesiune s-ar derula cam aşa: l-aş invita să stăm de vorbă sau, mai bine zis nu, l-aş invita doar să asculte, adică să mă asculte. Primul lucru pe care i l-aş spune ar fi acela că a dat de fiecare dată dovadă de generozitate. Nu ştiu cum făcea, dar Călin găsea în fiecare film ceva de apreciat. Uneori cronicile sale erau mai bune decât filmele pe care le comenta, şi nu făcea acest lucru din obedienţă, ci cu convingerea că există loc pentru toţi în istoria filmului şi în istoria sa despre film.

Ce critic, preşedinte de juriu, şi-ar fi asumat decizia de a da Marele Premiu unui documentar cenzurat de culturnicii unui sistem de tristă amintire? Călin Căliman şi-a asumat acest premiu şi a plătit cu interdicţia de a mai scrie luni bune, inclusiv în revista lui de suflet, „Contemporanul”. Gestul acesta valorează pentru mine mai mult decât toate volumele adunate de la toţi criticii de film. Călin a iubit documentarul, scriind prima carte despre acest gen cinematografic, analizând apoi opera unui mare maestru, Ion Bostan, s-a aplecat cu minuţie asupra lui Jean Mihail, aşa cum a descifrat „secretul” lui Geo Saizescu, în cartea intitulată „Secretul lui Saizescu. Un surâs în plină iarnă”, a omagiat artişti ai imaginii şi, de fiecare dată, a ştiut sau a simţit că-n filmul românesc nu se fac clasamente, că nu poţi să pui artiştii într-un insectar, precum fluturii.

Opera de căpătâi pentru Călin Căliman rămâne „Istoria filmului românesc”. În această carte, criticul şi istoricul de film a regândit cinematograful prin prisma valorii, prin efortul creatorilor, prin tendinţele şi orientările apărute în poetica şi estetica filmică, de-a lungul timpului. Asta i-aş spune lui Călin Căliman, şi mi-l imaginez stând la masa de lucru, printre cărţi, articole, manuscrise, însemnări…

Să fie acesta oare un portret subiectiv sau să existe maximum de obiectivitate în ceea ce am spus?!

„Istoria filmului românesc” scrisă de Călin Căliman nu este doar o enumerare de titluri, de cronici adunate, de premii evidenţiate, ci este o adevărată restituire a filmului, în care avem surpriza să constatăm că filme făcute în anii ’50-’60’ sunt mai actuale ca oricând, în care cineaşti aproape uitaţi redevin, prin condeiul lui, repere şi în care ne spune autorul: „de multe ori timpul reevaluează şi dă o nouă dimensiune actului de creaţie”.

Sigur, la toată această avalanşă, Călin, aşa mi-l imaginez eu, ar vrea neapărat să răspundă, să spună că e prea mult şi că elogiile sunt prea mari, dar l-aş întrerupe imediat, aşa cum îmi este felul să fac uneori cuvenite, uneori necuvenite, întreruperi, spunându-I că-i mulţumesc pentru tot şi că, de fapt, nu numai eu mulţumesc, ci întreaga breaslă de truditori din lumea filmului.