Noaptea trecută a dormit puţin, îngrijat fiind de boala domnului Macdonald şi, implicit, de soarta Conferinţei pentru dezarmarea noroadelor.
Dar nu ştie ce să facă după somn.
Să se ducă la club – i s-a acrit şi d-atâta club.
Să se plimbe – pe unde să se mai plimbe? Aproape că nu i-a rămas stradă în sector şi piatră necălcată de el între Băneasa şi Piaţa Victoriei şi de aci pană la statuia Brătianu.
Să stea acasă – dar ce să mai facă şi acasă? Să mai numere fructele din grădină? Dar le-a numărat şi le-a răsnumărat de nu mai ţine minte. Să converseze cu nevasta? Dar ce-ar putea să mai vorbească amândoi? Sunt douăzeci şi şapte de ani de când aproape că n-a trecut zi de la Dumnezeu să nu discute împreună măcar două, trei ceasuri.
Dădu câteva raite prin dormitor, apoi îşi puse cămaşa de noapte, scoase muştele afară, trase stolurile şi se trânti în pat.
La urma urmei – ce atâta bătaie de cap când nu te sileşte nimeni nici să stai acasă, nici să te plimbi şi nici să înghiţi aer afumat de la club?
Şi nici nu te opreşte cineva să te plimbi, să stai acasă ori să mergi la club....