Semnul întrebării din titlul incursiunii de față în universul Bisericii Ortodoxe poate părea straniu într-o publicație în limba română, întrucât a luat naștere într-un context cultural și confesional în care Biserica Ortodoxă reprezintă o minoritate, pe când România este o țară majoritar ortodoxă. Într-o societate confesional omogenă, nu se pune întrebarea referitoare la identitatea apartenenței religioase. În mod obișnuit, comportamentul este ghidat de motoul: „este chiar așa și e bine așa”. Doar provocarea printr-o altă tradiție suscită întrebarea despre modul specific al propriei tradiții și despre valoarea identității personale. Această provocare dialogică într-o țară majoritar catolică și evanghelică cum este Republica Federală Germania, unde eu am petrecut marea parte a vieții mele precum și anii maturității, constituie orizontul duhovnicesc al reflecțiilor mele despre lucrările, activitatea și ființa Bisericii Ortodoxe, al cărei membru am devenit prin nașterea într-o țară ortodoxă, anume în Grecia, unde, mai târziu, am dedicat studiul meu teologiei ei și căreia, în cele din urmă, am putut să-i slujesc în Apus. Emigrarea în țări vestice catolice și protestante a pus în contact credincioșii ortodocși proveniți din diverse tradiții cultural-naționale și a creat noi structuri de organizare. Experiența nu a fost lipsită de dificultăți și conflicte. Aici se remarcă filetismul, ponderea exagerată a naționalității în identitatea confesională a Ortodoxiei, care reprezintă „călcâiul lui Ahile” al Bisericii Ortodoxe, cu toate că în 1872 un „Mare și Sfânt Sinod” în Constantinopol a condamnat „discriminările etnice și certurile naționale, rivalitățile și discordia din cadrul Bisericii lui Hristos”. În acest context, devine finalmente evident că în Biserica Ortodoxă există o prăpastie între ecleziologie și realitatea eclezială. O dovadă la îndemână este Sinodul din Creta din iunie 2016 a cărui pregătire a luat un nou avânt în anul 1961. În această privință, secțiunea cărții despre acest Sinod, nou adăugată în postfața cărții, oferă o examinare de perspectivă a Ortodoxiei, căreia îi este dedicată cartea aceasta. Ca membru grec al unei Ortodoxii apusene de identitate răsăriteană, afl ată în devenire, privesc spre ecumenicitatea Bisericii Ortodoxe, care își actualizează catolicitatea în Bisericile sale locale, și îi salut călduros pe surorile și frații mei români, trăitori în credința Bisericii celei una, sfi nte, sobornicești și apostolice, și mă bucur că această carte, scrisă într-o limbă în al cărei spațiu Biserica Ortodoxă reprezintă o minoritate, devine accesibilă în limba unei Biserici locale patriarhale ce reprezintă a doua mare putere în familia Bisericilor Ortodoxe.

Anastasios Kallis