Epistolele cuprinse în cel de-al doilea volum dedicat corespondenței Fericitului Ieronim se întind pe o perioadă de un deceniu (394-404 d.Hr.), interval istoric de intensă activitate pastorală, exegetică și polemică și poate cel mai interesant din biografia părintelui latin, cu implicații vaste, până în contemporaneitate. Stabilit în 386 la Betleem, unde întemeiase propria sa comunitate monastică, Ieronim muncește asiduu vreme de cincisprezece ani (390-405) la traducerea integrală în latină a cărților Vechiului Testament, desăvârșind ceea ce se va numi Vulgata, cea mai de preț moștenire teologică și lingvistică lăsată de el culturii europene. În paralel alcătuiește mari comentarii biblice pentru educarea teologică a creștinătății apusene, distribuite prin prieteni în întreaga Europă, din Pannonia până în Spania.

Preocuparea Fericitului Ieronim pentru exegeză se prelungește și în multe dintre scrisorile acestor ani: unele oferă răspunsuri scurte la probleme de înțelegere a textului biblic, dezlegări ale sensului literal sau spiritual ale unor pasaje dificile sau obscure, altele dezvoltă interpretări extinse sub formă de tratat.

Ca exeget, Ieronim se folosește de moștenirea superioară a teologiei grecești, mai cu seamă de Origen: îi traduce unele omilii, învață ebraica, apelează la Hexapla ca instrument filologic, preia învățătura celor trei sensuri ale Scripturii, se inspiră din comentariile acestuia. Dar anul 393 este și anul despărțirii sale de teologia alexandrinului. Ieronim se implică într-o polemică teologică de proporții, rămasă în istoria Bisericii drept „prima controversă origenistă”. Iată de ce scrisorile păstrate reprezintă documente deosebit de valoroase, oferind cercetătorului izvoarele necesare pentru reconstituirea subiectelor de dispută și a evoluției evenimentelor. Într-o primă etapă (394-397), Ieronim subscrie cererii Sfântului Epifanie al Salaminei de a condamna ideile teologice incompatibile cu credința creștină prezente în sistemul origenian, intrând astfel în conflict cu episcopul Ioan al Ierusalimului și cu Rufin de Aquileea, admiratori fervenți ai lui Origen. Împăcarea survine abia prin medierea puternicului episcop Teofil al Alexandriei, Ioan cedând în fața lui Epifanie și reprimindu-l în comuniune pe Ieronim. În a doua etapă (398-402), Rufin revine în Apus, unde se dedică reabilitării lui Origen. Traduce Despre principii într-o formă din care elimină pasajele heterodoxe, susținând că ele ar fi fost interpolate de eretici și că intervenția sa în textul original era o metodă folosită anterior și de Ieronim în traducerile din Origen. Ieronim îi dă replica într-o scrisoare acidă, demolând teoria interpolării. Între timp, un sinod ținut în 400 de Teofil al Alexandriei la Nitria condamnă ideile origeniste, urmat în același an de sinoade similare în Cipru, Palestina, Roma, Milano, Aquileea. Dar polemica dintre Rufin și Ieronim va mai continua pe un ton foarte personal încă doi ani, ambii compunând Apologii în care mărturisesc credința ortodoxă, dar se acuză reciproc de origenism. În cele din urmă Chromatius, episcop de Aquileea și prieten al lui Rufin, pune capăt disputei, interzicându-i acestuia orice atac public ulterior asupra lui Ieronim.

Un interes teologic și literar aparte îl constituie și schimbul de scrisori dintre Fericiții Augustin și Ieronim. Cu întreruperi, ei au corespondat vreme de 25 de ani, până la noi ajungând doar 19 piese epistolare. Inițiativa i-a aparținut lui Augustin, învestit deja cu demnitatea episcopală, dar mai tânăr și dornic de comuniune sufletească și dialog intelectual. Prima scrisoare, datată în 394, lansează și temele acestui dialog: Augustin îl sfătuiește pe Ieronim să acorde prioritate Septuagintei în traducerile sale biblice, cere informații despre controversa origenistă și își arată dezacordul față de interpretarea oferită de Ieronim în Comentariul la Epistola către galateni incidentului de la Antiohia, dintre Sfinții Pavel și Petru, unde, paradoxal, Ieronim se inspirase din Origen, susținând că apostolii s-ar fi prefăcut, pentru a oferi ucenicilor pe viu o lecție despre inutilitatea circumciziei în vederea mântuirii. Inițial, Ieronim va evita un răspuns elaborat, dar își va apăra ulterior punctul de vedere în mai multe epistole. Dosarul epistolar ni-i dezvăluie pe cei doi mari teologi într-o dezbatere exegetică subtilă și elevată stilistic. Deși despărțiți în metoda hermeneutică, mai târziu ei își vor uni eforturile în combaterea ereziei pelagiene.

Nu în ultimul rând, merită amintite scrisorile de factură personală, intimă, mai ales cele consolatoare la moartea unor persoane dragi, rude sau prieteni. Pe lângă incontestabila lor valoare literară, în continuitatea speciei consolației latine, cu nimic mai prejos decât cele ale lui Cicero sau Seneca, ele ne dezvăluie umanitatea profundă a lui Ieronim. Dincolo de polemistul acerb din disputa origenistă, regăsim aici solidaritatea autentic creștină a marelui părinte duhovnicesc, compasiunea sa față de slăbiciunea condiției omenești.

Editura Basilica