Magistrul George Călines-cu spune undeva că, în bibli-oteca lui ideală, Homer şi Dante – îmi pare – sînt con-temporani, fiindcă amîndoi aparţin unui timp al valorilor absolute, scos din cronologie. Cît despre mine, înaintea mormîntului acestei doamne care la începutul vieţii respirase acelaşi aer cu Eminescu, Ca-ragiale, Creangă, şi pe care aş fi putut-o întîlni şi cunoaşte eu însumi ca pe o străbunică – eu copil, şi ea la finele drumului ei terestru –, realizam dintr-odată, ca o revelaţie, că între mine şi Giganţii secolului de aur românesc, pe care îi situasem întot-deauna în vremuri legendare, aproape ireale şi la fel de înde-părtate ca minunăţiile basmelor, nu era decît o singură mare verigă din lanţul generaţiilor. Straturile istoriei se comprimau. Uriaşii altei vîrste, de dincolo de timpul măsurabil, îmi veneau aproape, în carne şi oase, doar la distanţă de o viaţă eternă. Întindeam mîna în spate şi-i atingeam, prin mijlocirea Liviei Maiorescu. Lor mai întîi şi apoi altor cîtorva, am încercat să le ridic statui sau măcar busturi care să le semene cît de cît, cu puterile mele, pe bîjbîite – şi din hîrtie.