„Viaţa lui Alexandru Smochină (1915-2002) oferă o altă perspectivă, vastă, a traumelor şi dilemelor morale ale secolului trecut, din păcate, prea puţin băgată în seamă. Mărturia sa a apărut în anul 2014, în cadrul colecţiei „Afaceri Orientale”, iniţiată cu multă hărnicie de Vadim Guzun, în 20113. Alexandru Smochină s-a născut în timpul Primului Război Mondial, în Transnistria, în Imperiul Ţarist, într-un sat de lângă Dubăsari, într-o familie românească. Tatăl său a fost căpitan de Stat Major în cadrul Armatei Ţariste, reuşind să treacă în decembrie 1919 în România, fugind de teroarea bolşevică, ce urmărea, într-o primă fază, uciderea tuturor ofiţerilor ţarişti. Abia după câţiva ani tatăl a reuşit să organizeze extragerea copiilor lui, profitând de faptul că satul Mahala era chiar pe malul stâng al Nistrului, cu implicarea serviciilor speciale româneşti şi a grănicerilor, care aveau contacte permanente cu informatori şi contrabandiști. Prima masă pe care a servit-o în România interbelică i-a rămas adânc întipărită în memorie, căci până în acel moment nu mâncase unt şi nici nu băuse cacao cu lapte - „Trecusem într-o altă lume”. Ajunşi la Iaşi, atât el cât şi sora lui au rămas stupefiați, observând mâncarea ce le-o pusese mama în faţă (brânză, ouă, salam etc.), fiindu-le ruşine să mănânce - șocul culinar resimţit de toţi cei care scăpaseră din raiul bolşevic şi ajungeau în Romania „burghezo-moşierească”. Iar din prima banană a muşcat fără să-i scoată coaja, nu mai văzuse aşa ceva.