EU SUNT CEL CE ESTE. Într-adevăr, El este Ființa. El singur e viu cu adevărat. Orice ființare chemată din adâncul neființei există numai prin voința Sa. Viața mea, până în cele mai mici amănunte, vine numai și numai de la El. El umple sufletul, legându-l din ce în ce mai intim de El Însuși. Contactul conștient cu El pecetluiește omul pentru totdeauna. Un astfel de om nu se va mai depărta de Dumnezeul iubirii pe Care a ajuns să-L cunoască. Mintea sa renaște. Dacă până atunci era înclinat să vadă pretutindeni procese naturale determinate, acum începe să sesizeze totul în lumina Persoanei. Cunoașterea Dumnezeului Personal poartă un caracter personal intrinsec. Asemănătorul recunoaște asemănătorul. Plictiseala de moarte a impersonalului ia sfârșit. Pământul, întregul univers, Îl vestesc: „Cerurile și pământul Îl laudă, marea și toate câte se mișcă în ea” (Psalmii 68, 38). Și El Însuși caută să fie împreună cu noi, să ne împărtășească belșugul vieții Sale (cf. Ioan 10, 10). Iar noi, la rândul nostru, însetăm de acest dar.
Arhimandritul Sofronie

Icoanele pictate de părintele Sofronie, stilul său pictural, cât și con­cepția sa despre iconografie au un caracter foarte personal. Toate acestea reflectă calea sa unică și evoluția sa, pornind de la avangarda rusă din anii 1920, trecând printr-o perioadă intensă de căutări spirituale care l-au condus la Hristos, și culminând cu expresia iconografică a descoperirilor sale de o viață întreagă... Contribuția sa în iconografie este reîntoarcerea la esențial, redarea unui mesaj minimalist, concentrându-se pe elementele importante: persoana – și cea reprezentată în icoană, și cea care o privește, inspirând o relație vie între acestea.
Rugăciunea părintelui Sofronie este locul de întâlnire a două realități: Dumnezeul Cel Viu și viața acestei lumi. Tot astfel, în pictură, concepția sa era fundamentată pe ideea pătrunderii veșniciei divine prin contemplarea realității vizibile.