Francesca Serragnoli s-a născut la Bologna în 1972, iar topografia are importanță în creația sa poetică. Opera sa, recunoscută de critică, a fost premiată și antologată în lucrări de referință ale liricii italiene de azi (Nuovissima poesia italiana, Mondadori, 2004). Scrie puțin, dar cu această radioasă raritate ea nu pozează, este vorba doar de limpezimea autodisciplinei. În peisajul poeziei italiene contemporane, Serragnoli se plimbă îmbrăcată în zdrențe: adună firimituri, dar cu acele firimituri face stele, o hartă astrală. Cu elemente puține, aride, știe să clădească verticale și vertijuri: „Întunericul e o insectă care face pe mortul/ trăiește din nou dacă îl sărută focul“. Asocierile nu sunt niciodată ocazionale sau efemere, stridențe retorice, cuvintele sunt adevărate numai la umbra semnificației lor – sensul este extras cu un fior de cabală. (Davide BRULLO)