Pe Teofil Răchițeanu, absolvent de Filologie clujeană sihăstrit în Răchițele, satul său natal din Munții Apusului, cum se exprimă el în versurile sale saturate de neoromantism (umbra lui Eminescu, umbre de voevozi, umbra lui Iancu, cultul tradiției...), l-am zărit în mai multe rânduri în sala mare a Bibliotecii Centrale Universitare din Cluj în anii 70-80 ai secolului trecut. Era un tânăr cu alură eminesciană, purta o pălărie de fetru uriașă care îi acoperea coama neagră, căz ută pe umerii înguști. Se așeza, de regulă, la una din mesele postate pe un soi de podium în fața șirurilor de mescioare unde cetitorii obișnuiți își făceau veacul. Se descoperea având grijă să își pună la îndemână pălăria, într-un ritual care presupunea și trecerea degetelor de la ambele mâini prin hălăciuca de păr negru, lucios și ușor ondulat, apoi aștepta răbduriu să i se aducă reviste interbelice, presupun, Gândirea, Revista Fundațiilor Regale ș.a. Și uite că soarta a făcut ca eu să fiu și editorul uneia din cărțile sale, și anume: Neștiute, nebănuite sunt căile Domnului!...