Note discrete de recviem se strecoară în Pathetica lui Ioan Mărginean. Poetul însuși sintetizează foarte bine tonul poeziei sale: „Paginile acestei cărți / asemeni unei viori sugrumate”. Căci Pathetica, ce pare o sumă de „priviri urcate pe cețuri”, stă sub semnul amenințător al unui „asfințit cât o mantie roșie”. Dar iată traseul gândului poetului, traseu jalonat foarte expresiv de-a lungul cărții: când moartea stă peste lume „ca o pasăre împăiată”, când „oglinzile crapă” și „cimitirul latră”, când lumina soarelui e „mai subțire, mai lungă” ca niciodată, când se îndepărtează de tine „pieptul și inima unde găseai adăpost”, când „orașul spintecat se înalță la cer” și chiar „crâșma din colț își ia zborul”, când ambulanțele aduc „disperările împachetate ca niște cadouri”, atunci nu mai este de niciun folos faptul că ai citit „toate tratatele despre plâns”. Atunci, „rest mie însumi”, „ca o pasăre abandonată pe un câmp”, poetul se simte în propria-i viață „ca un oaspete speriat în toamnă”. Pentru a ieși din starea asta deprimantă, el vede o singură soluție: „Învață / să-ți amintești totul”. Și atunci o să-ți visezi sufletul „ca pe un râu plin cu pești”. Iar dacă o să vezi, zice poetul, care e și preot, că „pădurea și-a făcut în jurul ei biserică”, întrebarea „Și pe urmă ce?” nu mai înspăimântă, căci atunci „toate se umplu de lumină”. Foarte pe scurt, cred eu că aceste lucruri dorește să le spună Ioan Mărginean cititorului în această frumoasă carte de poezie. Iar dacă, în timp ce parcurgeți paginile, versurile, ascultați Sonata nr. 8 (Pathetica), de Beethoven, înțelesurile poemelor se înseninează. – Ion Mureșan