Spaima, revolta, speranța, resemnarea și alte asemenea trăiri sunt, în fapt, simptome ale incapacității spiritului uman de a asimila, în biografia sa care poartă vocația veșniciei, realitatea nefirească și absurdă a morții. Privită din această perspectivă, istoria umanității este o însumare a tuturor încercărilor conștiente sau inconștiente ale omului – despre care se spune că este singura făptură ce poate cugeta la propria‐i moarte – de a înțelege, de a da un rost, de a asuma ori, dimpotrivă, de a eluda moartea. De la megaliți la zgârie‐nori, de la ocrul preistoricilor la criogenia contemporană, de la filosofiile anticilor la asceza pustiei, toate sunt strădanii de biruire a morții ori vremelniciei și de înveșnicire personală sau colectivă. Din larga plajă de rituri, ritualuri și practici ce emană din diferitele concepții asupra morții, părintele Adrian Zaharia se oprește la spațiul românesc, folosind cu predilecție o metodă comparativă care creează, prin termenii comparației, un arc de timp și o acoperire spațială ce merge de la vechii egipteni, indienii vedici, evrei, chinezi, turci ș.a. până la satul românesc contemporan. Fără a se rătăci în acest imens univers al practicilor funerare și folosindu‐se de instrumentele diferitor științe, precum etnologia, antropologia, teologia și istoria religiilor, autorul preferă o abordare poantilistă: selectează, descompune, individualizează, analizează, interpretează și alătură într‐o imagine coerentă, unitară, elemente atât de depărtate în timp și spațiu.

Conf. dr. Constantin Iulian Damian