„Iaşul e, înainte de toate, o biserică – biserica bisericilor trecutului nostru”, scria cel mai mare istoric român, titanul gândirii românești, Nicolae Iorga, iar în acest orizont al sacralității se înscrie ‒ cu impresionanta sa istorie personală de peste patru secole ‒ și Mănăstirea „care se cheamă Bârnova, unde este hramul Sfântului și slăvitului mucenic Ioan cel Nou… (și care) s-a înscris în Iași, în anul 7137 (=1628), noiembrie, 11 zile”, zidită cu piatră scoasă de sub dealul Pietrăriei, ca și majoritatea temeliilor și zidirilor vechi ale Iașului, de către primul său ctitor, evlaviosul domn al Moldovei, Miron Barnovschi-Movilă (1626 ‒ 1629, 1633) care, așa cum scria cronicarul Miron Costin, în Letopiseţul Ţărîi Moldovei de la Aron Vodă încoace: „mănăstiri şi biserici căte au făcutu, aşea în scurtă vreme, nice unu domnu n-au făcutu. Făcutu-au alţi domni şi mai multe, iară cu mai îndelungate vremi, în 40 de ani unii, alţii în 20 de ani, iară el în 3 ani” și care avea să fie decapitat, cinci ani mai târziu de la facerea Bârnovei, la Constantinopol, în ziua de 2 iulie 1633.

Mănăstirea va fi terminată de domnitorul Eustratie Dabija (1661 ‒ 1666), împlinindu-se, astfel, voia lui Miron Vodă Barnovschi, mărturisită în testamentul întocmit pe când acesta se afla ostatic al otomanilor și în care se arată că „Sfânta Monastire Bârnova, care este începută de noi vedem că, după vremuri ce stătură, că alt nime nu va putea să o săvârșească, numai putere domnească. Pentru aceea de va alege Dumnezeu un domn creștin, ca acela să săvârșească, Dumnezeu să-i vie într-ajutor. Monastirea cea de lemn ce s-au făcut întâiu, să aibă acești boieri a o socoti și întări”.

În ciuda valoroasei sale ținute de patrimoniu istoric, religios și cultural, Mănăstirea Bârnova nu a avut încă șansa de a-și schimba zodia nefericită nici într-un secol luminos așa cum este sau cum pare a fi cel contemporan ‒ secolul al XXI-lea ‒, un secol profund european și deschis investițiilor care sunt susțin cu larghețe restaurarea monumentelor istorice de mare importanță pentru comunitățile umane. Pentru Mănăstirea Bârnova pare că timpul faptelor a rămas chircit într-o firidă a uitării și că nimic nu s-a putut schimba în beneficiul său, iar vorbele lui Cătălin Valeriu Ciobanu, autorul acestei cărți care șterge colbul uitării de pe o mănăstire uitată prin codrii vechi ai Iașului, se împletesc cu iubire și cu revoltă, deopotrivă, cu cele ale unui alt monograf-cronicar al Iașului, N. A. Bogdan. Le reproducem și noi, iată, încă o dată, pentru că ni se pare că sunt și astăzi la fel de dureros de actuale și fără de ecou ca și acum o sută de ani când acesta se apleca să le scrie cu multă dragoste și grijă pentru orașul care a adoptat printr-însul un alt botoșănean ajuns celebru: „Ce păcat că un monument aşa de frumos cum este acesta,

aşa de impunător, trainic şi vrednic de a fi cercetat de lume stă mai deşert cu anii; (…) cu nepăsarea celor ce ar trebui să vegheze asupra unor atari sfinte locaşuri”. (Redactor-șef Alina Hucai)

Despre autor:

Autorul cărții, Cătălin Valeriu Ciobanu, este născut în Brașov, pe 21 mai 1977. La vârsta de patru ani se mută cu părinții în Iași. Aici urmează școala primară, cea generală, cursurile Colegiului Național „Emil Racoviță”, iar în 2010, pe cele ale Facultății de Istorie din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza”.

Lucrarea sa licență are ca obiect de studiu Mănăstirea Bârnova, important obiectiv turistic, religios și cultural al Iașului. Consecvent, își continuă studiile de specialitate printr-un master în Arheologie, în cadrul aceleiași Universități, pe care îl absolvă în 2012. Lucrează din 1999 ca agent imobiliar și ca agent de turism din 2003.

Biografia sa, prin studiile urmate și profesia aleasă, autentifică pasiunea acestuia pentru istorie și arheologie, pasiune pe care și-o manifestă încă din copilărie prin atracția față de cărțile de istorie.

Din anul 2000, participă la viața Mănăstirii Bârnova, iar din 2005 alege să locuiască împreună cu familia sa, soția și cei trei copii, în proximitatea geografică a acesteia. În perioada 2004 ‒ 2005, încearcă să trăiască după rigoarea vieții călugărești, lângă monahii de la mănăstire. Decide să scrie această carte copleșit fiind de frumusețea istoriei acestei mănăstiri și de personalitatea Părintelui Calistrat Chifan care a iubit Bârnova nemăsurat, dedicându-i-se atâta timp cât a viețuit aici.