Regiunea Caraibilor nu are un loc al ei în timpul istoric care se derulează „de la centru spre periferii”. De altfel, nici America de Sud sau America Centrală. Cronicile scrise din această perspectivă nu sunt decît continuarea aventurilor lui Marco Polo, Vasco da Gama sau Cristofor Columb, ca să nu îl pomenim pe Amerigo Vespucci. E o perspectivă ce îi fascinează pe mulți – pe cei dominanți – fiindcă recuperează unitatea timpului istoric, reconstruind astfel lumea, și poate articula cu ușurință tentative de schimbare care „depind” doar de centru… Există însă și un alt punct de vedere, o altă istorie, un alt timp și un alt destin. O perspectivă diferită de cea a descoperitorilor. Ea nu contrazice istoria, fiindcă este și ea o istorie, cea a popoarelor „descoperite”. Această altă istorie e rareori aleasă pentru a exprima perspectiva științifică, poate fiindcă se referă la problemele unor localități de mici dimensiuni și ale unor popoare mai puțin numeroase, „răzlețe” sau pe cale de dispariție. Ea pare mai apropiată de epocile revolute și nu poate explica „debarcările” subite, însă descrie viața celor care au supraviețuit. Teza mea e o reacție contra omogenizării sau integrării imposibile. Ea concepe eforturile de integrare ca pe o „dorință a eșecului în deplină serenitate a conștiinței”. Miza rămîne, așadar, deșteptarea periferiei prin propriile elemente de expresie.