Cartea Academicianului Eugen Simion este despre profeții românității. Politicieni de elită, epistolari cu jumătate de normă. Unii revoluționari, alții reformiști, despărțiți de credința ca în politică nu există simpatii, ci numai interese, dar că o necesitate istorică le transcende în egală măsură. Este o carte în care biografia lor – fiziologii afectate de credința că Dumnezeul politicii e puterea – se construiește într-o monografie a Principatelor Unite. Între biografii și monografii, Eugen Simion deschide corespondențele lor epistolare, reconfigurând intimitatea unor jurnale de călătorie, culisele unor lovituri de stat, utopiile unor diplomați și iubirile unor bărbați care n-au împrumutat maniere politice, doar insecurități.

Toți trei se nasc în secolul XIX, al miturilor națiunii, progresului, îmblânzirii lumii, confesiunii romantice, în secolul istoriografiei ca filosofie și morală a istoriei. În aceste timpuri, oamenii cred că „literatura este politica noastră cea mai bună”. Întâlnirea dintre ei este, spune Eugen Simion, kairotică. Așa cum a fost contractul social românesc, al uniunii sub febra anului l848.

Primul e un revoluționar convins. Moare devreme. „Destinul lui e România. Se logodește cu ea”. Crede că „Dumnezeu pedepsi cu asprime greșalele noastre. Dar Dumnezeu iată că nu ne uită”. E expresia unei teologii politice: spre deosebire de revoluționarul care nu iartă și nu uită, Dumnezeu pedepsește și nu își ia fața de la noi. Pedepsește, dar nu părăsește. Calea armelor e cea a progresului: altminteri, „diplomația împăciuitoristă eșuează”. Nicolae Bălcescu are „psihologia unui martir”: e „mucenicul revoluției”, care n-a avut nici timpul să iubească, dar poate nici intenția.

Al doilea e un politician echilibrat, un reformist negrăbit, care crede în prudență și demnitate. Pariul lui nu e cu dialectica istoriei și cu răbdarea oamenilor de a nu răsturna violent o lume, ci de a o construi. E un dandy care a trăit auster dar care, ca moralist, e întotdeauna partizanul deontologiei. Datoria lui e de a pune construcția Principatelor Unite sub dilema conservării naționalismului fără abdicarea de la europenism. Mihail Kogălniceanu, mâna dreaptă a lui Al. I. Cuza, e mai aproape de Baudelaire, care spera ca orice suflet să trăiască fiind un om de lume, cu toate pasiunile și bucuriile în piept, chiar dacă, după educație și ideologie, Kogălniceanu e mai degrabă prusac în convingeri.

Al treilea e echilibrul biografic al lui Bălcescu și Kogălniceanu: nu e nici revoluționar, nici reformist. Ceea ce îl scutește și de imprudențe, și de povara așteptării. Un bun orator și memorialist, Ion Ghica e omul diplomației. Iubește după canonul lui Kogălniceanu în politică, adică prudent, dar are ceva din neliniștea lui Bălcescu, din notițele de călătorie.