Iisus, Buddha, Confucius și Socrate au exercitat o influenţă istorică de o incomparabilă cuprindere şi profunzime. Au marcat un tip de fiinţare umană, fără ca ceea ce era inepuizabil în ei să fi putut fi fixat în mod adecvat prin legi şi ideaţii.

În volumul Oameni de însemnătate crucială, Jaspers chestionează imaginea istorică, dezvoltarea spirituală și gândirea celor mai atipice modele existențiale, care au modelat și influențează, și în prezent lumea – Socrate, Buddha, Confucius și Iisus – în încercarea de a dobândi o perspectivă cât mai obiectivă asupra semnificației acestora.

„Socrate se caută pe sine şi calea sa împreună cu ceilalţi, exercitându-şi gândirea în interiorul lumii. Cu interogaţiile lui împinse până la extrem el trezeşte o certitudine vie, reală, care nu se limitează doar la a avea cunoştinţă de ceva. El izbuteşte să depăşească lumea fără s-o nege. Socrate renunţă la ştiinţa totală, la judecăţi totale, se rezumă la neştiinţa în care adevărul şi realitatea devin prezente”.

„Buddha tinde ca prin cufundare în sine şi o viaţă eliberată de lume să atingă nirvāna şi să părăsească lumea. Sub forma compasiunii, suferinţa i-a fost nesfârşită. A crezut că a găsit eliberarea: abolirea în ansamblu a fiinţării în lume, dar asta nu printr-o nimicire silnică ce n-ar avea drept urmare decât tot numai o nouă fiinţare în lume, ci prin depăşirea lumii pe calea extincţiei. E renunţarea fără violenţă, împlinită în seninătatea sufletului”.

„Confucius vrea ca prin instruire să facă omul să se modeleze pe sine în lume, şi ca această lume să se plăsmuiască în ordinea ei prefigurată eternă. Vrea ca în condiţiile date de lume să dobândească din ideea fiinţării naturale a omului împlinirea acestei idei. Lucrul i se pare posibil de obţinut prin faptul că lumea însăşi e aşezată în dao, e călăuzită de model, şi nu se orientează doar în funcţie de caracterul practic, utilitar al scopurilor fiinţării în lume”.

„Iisus, care străpungând toate rânduielile lumeşti împlineşte un radicalism nelimitat, a aşezat totul – fără a nega lumea – sub semnul Împărăţiei lui Dumnezeu de la sfârşitul lumii, şi pornind din acest punct a examinat lucrurile sub aspectul valorii eterne, ca fiind bune sau rele, adevărate sau false. Având în faţă sfârşitul lumii, Iisus împlineşte răzvrătindu‑se etosul absolut în concordanţă cu voinţa lui Dumnezeu”.

„Fiecare din cei patru îşi află propria măreţie în ceva ce nu poate fi comparat cu ce se găseşte în ceilalţi. Socrate şi Confucius ne arată căi pe care le putem şi noi urma, chiar dacă nu-i vom putea ajunge. Îl urmăm pe Socrate în formularea interogaţiei aflate sub semnul incomprehensibilei instanţe supreme, pe drumul gândirii ce făptuieşte lăuntric, îl urmăm pe Confucius în împlinirea omeniei naturale. Iisus şi Buddha sunt altfel prezenţi. Având mereu în vedere sfârşitul lumii şi Împărăţia lui Dumnezeu, Iisus ne învaţă etosul cu neputinţă de împlinit în lume al Predicii de pe Munte. Buddha ne arată calea ce duce din lume la nirvāna. Amândoi trăiesc în indiferenţă faţă de lume, în temeiul stării-limită în care se înscriu. Practic, ei nu sunt urmaţi decât de foarte puţini oameni – presupunând că aceştia există. Nici în cazul lui Socrate şi Confucius de cele mai multe ori azi substanţa gândiră lor nu va putea fi şi a noastră, dar modul lor de gândire reprezintă o cale pentru noi. În schimb la Iisus şi Buddha nu doar substanţa, ci şi însăşi forma vieţii şi gândirii lor ni se refuză, – ori însă va trebui ca omul să opteze pentru ei asumându-şi şi toate consecinţele ce decurg de aici, fără de care totul n-ar fi decât ceva lipsit de onestitate. Dar întrebarea ce ne-o adresează rămâne, ea, de o însemnătate unică pentru noi. Ştim ceea ce suntem şi facem abia din perspectiva ce-o dobândim asupra noastră înşine stând în umbra lor.

Raportarea noastră filosofică la ei este aceasta: suntem tulburaţi de ceea ce au ei în comun, deoarece împreună cu ei ne aflăm şi noi în Starea fiinţării de om. Nici unul din ei nu ne poate fi indiferent. Fiecare din ei e o interogaţie ce ni se adresează nedându-ne pace”.

Karl Jaspers