Filosofia înaintează ca în metafora lui Bergson, zăpada în bulgărele de zăpadă. Dacă, totuşi, rămâne în urmă (într-un timp determinant) ceva, este ceea ce ţine, platonician, de prima scufundare. Nu apa lui Thales, nici focul lui Heraclit, strict nominal, deveneau ci, în altă ordine, în aceea a scufundării secunde, ca metasemne. Prin ceea ce semnifică, prin deschidere, adică. Aşa fiind, metasemnele, de la apa lui Thales la idéa platoniciană sau la fiinţa ca fiinţă (tó ón he oń), aristoteliciană, cu cele două principii-cauză: forma şi materia, de la acestea la Unul plotinian ori la acela proclean cu sistemul henadelor, dincolo de toate acestea, acelaşi „x”, pe cât mai eflorescent pe atât mai aproape, dinspre noi, ca adevăr.

Ca orice formă a culturii, ca artele, ca ştiinţele, chiar ca religiile (teologiile îndeosebi) şi filosofia este deschisă la provocările timpului, dând şi primind. Dialogurile platoniciene, bunăoară, sunt martorul cel mai complet şi mai esenţializant al Greciei vremii sale, de la evenimentele şi comportamentele politice, la cultura ştiinţifică, la religie, la morală, nu în ultimul rând la filosofie. Dar cât o priveşte pe aceasta, nu evenimenţial.

Ce este filosofia, rămâne o enigmă. Platon, ca şi Aristotel, la vremea sa, deschis la noile experienţe, în primul rând gândea, pentru filosofia sa, cu celelalte filosofii.

Mai încântătoare comparaţia făcută de Bacon, filosofia ca albina, care adună şi prelucrează.