Reeditarea lucrării Liviu Rebreanu sau paradoxul organicului de Mircea Muthu marchează intrarea într-o necesară şi inevitabilă etapă a exegezei rebreniene de după finalizarea monumentalei ediţii critice de opere complete, realizată în aproape o jumătate de veac de Niculae Gheran, atât prin reaşezarea în alte ecuaţii, mai actuale, a unor teme, cât şi prin generozitatea deschiderilor menite să dezvăluie mereu surprinzătoare dimensiuni ale scrierilor lui Liviu Rebreanu. (Andrei Moldovan)

* * *

Rebreanu confirmă şi el soarta scriitorului român, care dispare la o vârstă relativ tânără, înainte de a-şi fi definitivat destinul creator. Oricum, în cărţile pe care ni le-a lăsat, chipul său de sfinx – eternizat de fotograf sau de artistul plastic – este permanent mişcat de „pulsaţiile inimii vii”. Privindu-i chipul încremenit în memoria hârtiei, rezist cu greu ispitei de a-l asocia, din nou, cu Titu Maiorescu din faimosul Jurnal. Aşa cum stă, ţeapăn în costumul de academician, nu pot să nu aud zgomotele înfundate din partea nevăzută a strălucitorului aisberg. Pentru că – nu-i aşa? – „pentru un scriitor, cititorii sunt duhovnicul. Scriitorul trebuie să ştie că viaţa lui întreagă nu poate avea ascunzişuri, nici taine, nici menajamente. Mai curând sau mai târziu toate se vor da pe faţă, toate secretele. Printre hârtiile lui vor scotoci oameni diferiţi, indiscreţi. Discreţia scriitorului în viaţă e inutilă”.

Organicul, categorie ontologică, biologică şi în egală măsură estetică tutelează paginile semnate de Rebreanu. El este capabil încă să mai absoarbă ezitările şi chiar fisurile produse de conştiinţa individualizatoare din veacul nostru. Lipsa de acoperire reală a conceptului de totalitate în descendenţă hegeliană nu-l împiedică pe artistul demiurg să rămână, cel puţin la prima vedere, perfect articulat. Lectura marilor sale romane ne transmite un sentiment de închidere atât de puternic încât el devine, tocmai de aceea, premonitoriu. (Mircea Muthu)

* * *