În clădirea stației de cale ferată uitată, în sala de așteptare (la ce?) goală din mijlocul pustiului, însă măcar geografic în inima Europei secolului XXI, în Balcanii muntoși, un om cade pe segedea și îl roagă pe marele Alah să-i dea – sănătate? Casă? Slujbă? Pace? Pâine? Dreptate? Iubire? Adăpost? Patrie? Cu vortexul lui el atinge podeaua murdară a sălii, călcată de decenii de picioarele oamenilor dintr-o țară care nu mai e, picioarele care se îndreptau către viitorul luminos și care în acest punct au dispărut, s-au împrăștiat prin univers ca și cum niciodată n-ar fi fost… Omul se roagă în fața coloanei din mijlocul sălii de așteptare, de parcă coloana ar fi un monolit în care trăiește Dumnezeu. E Dumnezeu de-a binelea în această coloană sau a renunțat să se înfățișeze în toate lucrurile, oamenii și fenomenele? Sau știe omul acesta că după acest stâlp îl așteaptă El, ca să-l ducă spre mântuire și pace? Poate că dincolo de acest stâlp, dincolo de Bosnia, de minte, dincolo de Dumnezeu se află un câmp larg și însorit și acolo îl așteaptă pe acest om toți oamenii și toate lucrurile pe care vreodată le-a iubit.