Umblăm după un băiat care înoată în lume ca peștele prin apă. Îi găsim numai urmele, din când în când, urmele unei lighioane scăpate din iad. Firește că nici noi nu suntem îngeri.

Nu ne urăște, nu se teme, nu ne îndrăgește. Ne bagă în seamă doar cum cercetezi vremea, când pleci de–acasă. Dacă stă să plouă, iei o umbrelă. Dacă e soare, îți pui ochelari fumurii. Dacă bate vântul, ridici gulerul hainei.

Foamea l–a chinuit până a putut să țină cuțitul, să–și taie singur felii din orice și–a dorit. El trebuia să se ivească pe lume. Când lași un morman de gunoi să sporească, după o vreme el prinde viață. Ceva rău crește acolo.

Până la urmă însă, o să–l găsim. Anchetele, ca toate șaradele, au haz doar cât îți bați capul cu ele. Și mai ales dacă nu iei regulile prea în serios...