În anul 711, berberul călit în soarele arzător al Saharei, Tāriq ibn Ziyād, trece din Africa de Nord în Europa, mai precis în Peninsula Iberică, traversând Coloanele lui Hercule, care, de atunci, îi vor păstra numele drept Gibraltar (Jabal Tāriq, Muntele lui Tariq). Mânat de imboldul politico-religios al noului Imperiu Arab, condus din Damasc de dinastia califilor Umayyazi, Tāriq supune Peninsula Iberică, devenită al-Andalus. Este începutul unei noi ere, în fapt, a 800 de ani, care va marca nu doar confruntări între identități adeseori contrare, ci şi influențe culturale, generatoare ale unei societăți heterodoxe, căreia numai un nou război religios i-ar fi putut pune capăt: Reconquista.

***

Antisemitismul iberic se naște cu mult înainte ca însuși conceptul să fie definit, mai precis în perioada Evului Mediu târziu, doar că, spre deosebire de alte spații creștin-catolice, el se fundamentează pe problematica pe care o va ridica apariția unei noi categorii socio-confesionale: evreul convertit la creștinism. Silogismul pe care se va construi identitatea iudeo-convertitului în imaginarul creștin este, în varianta sa simplificată, acesta: evreul este impur, convertitul este evreu, deci convertitul este impur. Conform interpretării dominante, botezul nu a reușit să creeze o mutație ontologică în ființa iudeo-convertitului, din contră, convertitul rămâne un factor disturbant, un element de impuritate continuă în corpul social spaniol, care trebuie să fie eliminat.

***

Lucrarea de față își propune să analizeze modalitatea inedită prin care se construiește identitatea unui Același devenit străin, într-un context special, al Spaniei de la sfârșitul Evului Mediu și începutul Renașterii. Este momentul unei schimbări structurale în spațiul iberic. Străinul face parte inițial din cadrul aceleiași comunități religioase, dar el este desprins de corpul social și definit precum Celălalt și, uneori, ca un Celălalt absolut, pornind pentru prima dată de la criterii etnice. În acest proces de diferențiere, autoritatea laică joacă un rol tot mai important. Ea este cea care, dorind să creeze un stat unitar, deci o identitate statală proprie, apelează la figura convertitului ca mijloc de diferențiere. Construcția identității străinului are, așadar, baze rasiste și putem chiar vorbi de antisemitism avant la lettre. Voi argumenta că aceasta este dominată de figura evreului convertit, a „evreului ascuns”. Ea se realizează pe trei căi: intelectuală, prin opere literare, corespondențe ale clericilor etc.; populară, prin predici, pamflete, iconografie; prin decizii ale autorităților, care sunt, de asemenea, discursuri, edicte etc. Ea are un fundament religios, dar și unul laic. De asemenea, este tridimensională, incluzând perspectiva creștinilor vechi, perspectiva evreilor expulzați și perspectiva iudeo-convertiților. Dominantă va fi însă perspectiva creștinilor vechi.