La Urmuz, poate pentru prima dată în România, scrisul e o practică impersonală și neutră, e suplimentul unui cuvânt oral cufundat în tăcere și cu o origine care n-a fost nicicând prezentă: se sustrage oricărui sistem de control, iar în literă devine loc material al diseminării limbajului, al fugii lui care nu ajunge nicăieri. Tristan Tzara, Eugène Ionesco, Jacques G. Costin, Paul Celan, Gherasim Luca, Dumitru Țepeneag au încercat să recupereze moștenirea scripturală a lui Urmuz, să și-o însușească, subiectivând – mai ales în străinătate, în Occident – datoria contractată față de el. Nu s-au limitat să îl repete așa cum fusese efectiv, ci fiecare i-a reluat în felul său moștenirea, conferindu-i o semnificație nouă și lăsând o amprentă profundă pe prezentul și viitorul literaturii europene din secolul XX