Mi-am propus scrierea acestei cărți pornind de la nevoia de re-evaluare. Ea se impune, nu pentru că tehnica operatorie e complicată, deși a suferit nenumărate modificări și nu pentru că rezultatele procedeului Lichtenstein „ten-sion-free”, în termeni de recidivă, nu ar fi bune în colectivele de chirurgi cu o anumită specializare în chirurgia herniilor. Re-evaluarea se impune după ce ultimele decenii au atătat o rată inacceptabilă de apariție a durerii cronice post-operatorii după procedeul Lichtenstein „tension-free”. Cu toate eforturile de-a justifica în diferite moduri producerea acestei dureri, demers în care Institutul Lichtenstein este obligat să performeze, ultimele ghiduri de bună practică în domeniu consemnează fără cosmetizări, că ponderea acestei complicații post-operatorii este între 10-12%. Durerea cronică a devenit, de departe, cea mai redutabilă complicație a chirurgiei herniei inghinale iar jumătate dintre acești pacienți, care au afectată activitatea zilnică din cauza durerii, sunt cazuri severe, cu incapacitate de mobilizare, ceea ce îi transformă în asociali.