Prolog

„Aspirație”vibrează cu lumina iubirii vindecătoare, a înțelegerii vieții în care demiurgii suntem noi, singuri cu inima noastră, de mână și la pas cu ea, pe cărarea cunoașterii și evoluției noastre.

Căutăm iubirea o viață, o jinduim, o exersăm, visând devreme la marea întâlnire, cu infinit de emoții să ne cotropim și să cucerim, zâmbete coapte, mușcate de soare să împrăștiem, molipsitor. Fără zorzon să ne cunoaștem, fără spoială să ne descoperim și să ne dorim, să dăruim infinitul sufletelor noastre.

Asemeni stejarului de plută, ne decopertăm. Sufletul nostru il dăruim luminii, semenilor, ca și mai profunzi să renaștem în sentimente.

Aspirăm la provocări cât mai înalte, lăsând în spate promisiuni deșarte sau neonorate, gene plecate pe tristeți de idealuri râvnite, probabil nepotrivite odată neîmplinite. Le părăsim, ne descătușăm.

Doar sinceritatea, în oglindă, ne dă tichet către împlinire, șansa la o viață luminoasă, alungând gândurile needucate, lipsite de profunzime, tenebroase uneori.

Așa ne postăm franchețea în fapte, urcând-o pe cărările viitoare, ne promovăm iertarea, înțelegerea, generând schimbare, iubim puterea surâsului sincer, ochii scânteietori în dorințe spre împlinire, iubind Iubirea.

E a noastră religie, e veșnicie.