Structurile definitivate în secolul XIX – fie economice, fie sociale – au fost atât de puternice, încât nici politicile anilor 1920, nici revoluția industrială din anii 1960-1970 și nici ultimii 26 de ani nu au reușit să le schimbe în substanța lor.

La 10 ani de la aderarea la Uniunea europeană, România continuă să fie o societate polarizată extrem, care, în pofida unei „creșteri economiceˮ zgomotos clamate, nu reușește să atingă un nivel superior de „dezvoltare economicăˮ.

Asemenea Vechiului regat de la 1914, societatea este fracturată în două lumi complet diferite, care par să nu se întâlnească vreodată, și probabil că nici nu se întâlnesc.

Cel puțin jumătate din populația țării trăiește în conti­nuare într-o economie autarhică, iar cealaltă jumătate se regăsește într-o altă economie, dar o economie extrem de dependentă de piața externă.

Chiar dacă este evident astăzi că dependența poate produce și creștere economică, asistăm la un real paradox al unei economii periferice: pe de o parte, România este pe cale să devină o putere europeană în sfera IT-ului sau chiar a unui sector de cercetare științifică, dacă avem în vedere celebrul laser de la Turnu Măgurele și, pe de altă parte, continuă să se mențină în topul negru al sărăciei, al aban­donului școlar și analfabetismului, al serviciilor medicale precare, astfel încât s-ar părea că totul s-a schim­bat de la 1900 și, în esență, mai nimic.

Să încercăm, dincolo de ideologii sau populisme pro­europene, să proiectăm alte direcții de evoluție economică – compatibile, de altfel, cu mediul Uniunii din care facem parte –, pentru a revigora piața internă, pentru a introduce în circuit o forță de muncă prost sau complet neutilizată în spațiul rural ar fi o concluzie la care conduce, indirect, textul acestei lucrări.

Altfel, riscăm să rămânem blocați decenii în șir în aceleași structuri, care nu pot să reducă decalajele exis­tente, iar labirintul va rămâne în continuare aparent fără ieșire.