„E.L. o tachina tocmai pentru că o credea, uneori, prea cerebrală. Asta o amuza şi‑şi spunea că există întotdeauna un revers al medaliei: cel mai deştept bărbat pe care îl cunoscuse în viaţă avea faţă de ea o consideraţie specială, iar propriul soţ o ironizase decenii la rînd exact pentru acelaşi motiv.
Se gîndise adesea dacă în lipsa admiraţiei se putea vorbi de iubire adevărată. Pentru ea, cu siguranţă, nu. Căci simţise de atîtea ori că, dacă nu există respect real pentru partener, timpul nu aşază între oameni decît o formă de dispreţ, care devine o mîzgă din ce în ce mai păcătoasă odată cu trecerea timpului, cînd, oricum, toate se tocesc. Mai ales răbdarea. Şi atunci îţi e tot mai greu să respiri. Sigur, ea se simţea norocoasă că avea copiii, literatura şi pe E.L. Crucea căsătoriei o ducea cum putea şi, după atîta vreme, ar fi putut zice chiar că se obişnuise cu ea.
Bucureştiul îi făcea bine. Se simţea, în sfîrşit, aproape de lumea de care era legată şi care o interesa. Pierduse liniştea izolării, dar acolo, în camera ei de la etajul clădirii din Cotroceni, de unde se vedeau copacii pînă departe, o putea inventa. Un petec de cer, nişte păsări, ce putea să‑şi dorească mai mult să vadă în zare, zi de zi, cînd se trezea?
Lucra şi transcria, ca întotdeauna, de cîteva ori texte pe care le nota iniţial ca în transă, ca apoi să revină şi să facă însemnări şi adăugiri, pînă simţea că e cît mai aproape de ce avea clar şi auzise în cap înainte de a pune pe hîrtie.”