Mihai Eminescu a fost, conform multor dovezi pastrate cu mai multa sau mai putina transparenta prin arhive oficiale sau particulare, asasinat. Asasinarea sa a survenit pe fond politic, practic a fost un asasinat la comanda! Incomod ca gazetar, spirit liber, incoruptibil – o dovada in acest sens fiind si aceea ca a murit sarac materialiceste, fara casa personala, fara conturi bancare, fara proprietati imobiliare, fara masina la scara sau macar trasura, nici secretara, nici servitori, nici comisioane cel putin din servicii intermediate, nimic din toate acestea – Eminescu a cladit o lumea sa – de fapt, a noastra, ideatica – avand ca repere valorile umane perene, raportate la valorile poporului din care venea, ale natiei sale, fara accente deformante, defavorizatoare pentru partenerii de discutie loiali, egali in drepturi, justi in cerinte, rezonabili in negocieri. Mihai Eminescu a murit incetul cu incetul, pentru ca altii i-au dorit, prescris si subventionat eliminarea, la inceput intelectuala, din spatiul public, ca jurnalist, iar mai apoi, fizica, dar nu violenta, directa ci indelung picurata in trup si suflet, cu largi situatii derutante, acoperitoare de probe, dovezi si marturii indubitabile. S-a tesut, practic, o panza subtire, dar greu penetrabila, inselatoare in jurul sau pentru ca planul eliminarii sale – declansat de P. P. Carp, cu acel ordin la fel de echivoc, formulat de la Viena, “...si mai potoliti-l pe Eminescu!” – sa reuseasca. A fost crima cu premeditare, in termeni penali.