Există, în „scenariile” interpretative ale criticilor universitari clujeni, un sens al apartenenței la o comunitate, alta decât cea geografic-culturală? Împărtășesc ei mize și obsesii metodologice, gusturi estetice și tendințe canonizatoare, ba chiar unele complexe ale periferiei (paradoxale, combinate cu orgolii central-europene), sau câteva strategii de sincronizare cu perspective critice occidentale, dar și vocația discursului peremptoriu, de tip ex cathedra? Permit toate acestea situarea lor în interiorul unui limbaj critic în care se pot recunoaște câteva topos-uri transgeneraționiste? Poate că nevoia unor critici din generații diferite, care promovează ipoteze interpretative nu întotdeauna convergente, de a se regăsi într-o comunitate se explică printr-un orgoliu, paradoxal, al unei „modestii” a cercetării, care devine nu numai marcă a singularității intelectuale, ci și un mod de a fi împreună, o formulă a intersubiectivității critice. (Călin Teutișan)